Partea (I) (Sursa: Revista Clipa)
Autor: Constantin Bălăceanu-Stolnici

În copilăria noastră nu prea colindam pe străzile Bucureştilor. Zilnic făceam o plimbare în zona Parcului Kisselef, unde mergeam pe jos sau ne ducea tata cu maşina, pe sora mea, pe mine şi, bineînţeles, nelipsita guvernantă.

Din când în când, mergeam în centrul propriu-zis, la Athenée Palace, unde locuia permanent o mătuşă a noastră, Ecaterina Stătescu, pe care noi o numeam Tante Titi. De asemenea, tata ne plimba uneori prin oraş cu maşina lui, de care era foarte mândru, ca să cunoaştem oraşul în care trăiam şi să fim familiari nu numai cu aspectul general al Capitalei noastre, cât şi cu principalele ei monumente şi edificii, pe care ni le descria cu multe amănunte istorice.

Bucureştiul perioadei interbelice, mai ales cel de la cumpăna anilor ‘20 şi ‘30, era foarte diferit de cel de astăzi, deşi încă multe străzi, bulevarde şi pieţe sunt relativ păstrate. Unele case au faţadele mult obosite, altele au suferit modificări de cele mai multe ori nefericite şi, din păcate, altele, care deşi erau adevărate bijuterii arhitecturale, au fost dărâmate. Prea deseori aceste case au fost înlocuite cu edificii aşa-zis moderne, care deteriorează peisajul urbanistic mai ales prin dimensiunile lor, ce nu se potrivesc cu restul locuinţelor, dar şi prin lipsa de talent a celor ce le-au construit, pentru noii îmbogăţiţi, a căror viziune culturală lasă mult de dorit.

Faţă de zilele noastre, deosebirea cea mai izbitoare se referă la aspectul străzii, care era mult mai pitoresc şi mai gălăgios. Amintirile mele se referă însă numai la centrul oraşului, căci în copilăria mea nu am ajuns să cunosc periferiile, care erau mult deosebite, având alt aspect, corespunzător unei alte culturi.

Pe toate străzile din cartierele rezidenţiale, inclusiv strada Orlando, unde se afla casa noastră, mişunau cei ce-şi ofereau serviciile. Precupeţii purtau haine rurale mai mult sau mai puţin ponosite; majoritatea femeilor aveau capul acoperit cu basmalele lor multicolore, dar mai mult negre, iar bărbaţii cu căciuli tradiţionale sau pălării, atât iarna, cât şi vara, în timpul celor mai caniculare zile. Erau încălţaţi de obicei cu opinci şi purtau pe umeri cobiliţele lor, ca în acuarelele lui Prezziosi, pline de zarzavaturi, legume, fructe sau cu pasări menţinute de o plasă. Veneau până în pragul caselor cu mărfurile lor. Îmi amintesc mai ales de lăptăreasa, cu care mama stabilise o înţelegere, ce venea regulat în fiecare zi, cu excepţia duminicilor şi sărbătorilor, cu şareta ei trasă de un cal, plină de bidoane cu lapte sau lapte bătut şi cu putinele cu unt, brânză şi smântână.

Pe aceste lăptărese care veneau din comunele din jurul Capitalei trebuia să le cunoşti, căci unele din ele diluau laptele cu apă, deşi existau la barierele oraşului controlori care măsurau densitatea laptelui şi aplicau sancţiuni destul de drastice. Se spunea că unele lăptărese diluau laptele cu urină, care are o densitate mai mare decât apa, ceea ce inducea în eroare controlorii.

Mulţi ani de zile mai târziu, profesorul nostru de fiziologie Ioan Niţescu, de la Facultatea de Medicină din Bucureşti, ne povestea la curs că în perioada copilăriei mele un număr semnificativ de lăptărese ajunseseră victimele unui plăcintar care le omora pentru a folosi carnea lor în plăcintele sale, ce deveniseră celebre pentru gustul lor plăcut. Această relatare nu avea de scop să ne prezinte un subiect de senzaţie din istoria Bucureştiului interbelic, ci ca să ne demonstreze că savoarea cărnii de om pentru oameni este de o calitate superioară, din cauza structurii asemănătoare a proteinelor.

Tot pe străduţa noastră treceau covrigarii, care aveau multă căutare, şi iaurgii, care veneau cu borcanele lor pline de iaurt, pe care le transportau într-un fel de dulăpioare multicolore sau oale mari de pământ cu capace. Iaurtul lor, din lapte de oaie, era mult mai consistent decât cel industrializat de astăzi, era infinit mai gustos şi acoperit cu o pojghiţă gălbuie de grăsime, ca un fel de caimac gros. Pentru mine era o adevărată bucurie când îi auzeam venind, lansând strigătura lor caracteristică. Alături de ei se agitau vânzătorii de gheaţă, de rahat, de mături, de zarzavaturi sau peşte, care însă mă interesau mult mai puţin.

Coşarii, care îşi făceau drum prin faţa casei noastre periodic, mă fascinau prin culoarea lor neagră şi prin coarda şi sârma pe care le purtau încolăcite în jurul umărului. Admiram cum se mişcă pe acoperişuri şi cum se ostenesc să cureţe coşurile. Ştiam din poveştile ce ni se spuseseră că sunt aducători de noroc, aşa că atunci când le auzeam strigătura ieşeam repede pe stradă să-i atingem, ceea ce îi amuza, mai ales că de obicei primeau un mic bacşiş pentru ca efectul lor apotropaic să fie mai eficace.

Mulţimea celor ce populau străzile Capitalei, mai ales în cursul dimineţii, dar nu numai, era mult mai bogată.

Astfel, geamgii umblau strigând pe străzi cu o lădiţă de lemn pe care o purtau în spate, plină de geamuri de toate dimensiunile şi culorile.

La aceştia se adăugau, mai ales prin parcuri, vânzătorii de limonadă, care îţi turnau într-un pahar soios un lichid dulce acrişor, uşor spumos, colorat în roşu, galben sau verde, pe care-l ţineau într-un recipient de alamă strălucitor, purtat în spate, de unde îl turnau aplecându-se cu un gest caracteristic. Alături de ei, bragagii vindeau o băutură balcanică astăzi dispărută, pe care o transportau în nişte bidoane de lemn dogite cu aramă, ce aveau un gât lung pentru vărsarea conţinutului lor. Deşi eram curios să gust din aceste răcoritoare, nici o dată nu mi s-a permis, sub motiv că nu îndeplineau condiţiile igienice de rigoare.

Mai îmi aduc aminte şi de tăietorii de lemne, cu motorul şi ferăstrăul lor circular, de tocilarii pentru ascuţit foarfecele şi cuţitele, a căror piatră era învârtită de o roată mare, şi de vânzătorii ambulanţi de gaz lampant – aşa numiţii găzari – cu bidoanele lor unsuroase.

Toţi aceşti negustori ambulanţi îşi aveau strigăturile lor tipizate, pe care le răcneau neobosiţi. Şi astăzi mi-aduc aminte de unele din ele: „Rece limonada, şampaaaniaaaa!”; „Fierbinte porumbelul, fierbinteeee!”; „Chiop-chiop, chiorbunuuu!”; „Rahat cu apă reeceeee!”; „Meşter lăcătuşu, lacătuu, lacătuu, looo!”; „Iaurt, căimăceluu, iaurgiuuu!”; „Hai cu caşu, caş, căşuleanuuu!” şi aşa mai departe. Multe din aceste strigături pot fi găsite în Enciclopedia lui A. Candrea şi I. Adamescu.

Când mergeam în centru, vedeam în faţa marilor hoteluri, cafenelelor şi restaurantelor şi în preajma teatrelor, văcsuitorii de ghete (astăzi aproape dispăruţi), aşezaţi pe jos, cu un suport pentru picior deasupra sau în faţa unei lădiţe negre, colorate sau ornate cu alămuri galbene sclipitoare, pe care erau zeci de borcane şi borcănele, perii de tot felul şi bucăţi de catifea pentru lustruit ghetele, pantofii şi cizmele, aşa cum îi mai vedem astăzi în centrul Istanbulului şi în majoritatea oraşelor orientale.

Mi-e îmi făcea o mare bucurie să mi se lustruiască ghetele sau pantofii. Îmi plăcea să aşez piciorul pe suportul respectiv, să văd cum văcsuitorul pune în pantofi nişte cartoane de protecţie pentru ciorapi şi, apoi, cum preia diferite creme şi începe să perie ghetele, scuipând din când, cu o îndemânare impresionantă. Tata, de obicei, îmi făcea cheful şi-mi plătea un văcsuit.

*****

Partea (II)
Autor: Constantin Bălăceanu-Stolnici

Pe bulevardele mai umblate, prin pieţe, dar mai ales prin parcuri, ca Cişmigiul şi, foarte rar, pe străzile mici, ca a noastră, mai veneau flaşnetarii care purtau pe abdomen, atârnate de gât sau aşezate pe un fel de cărucior, flaşnete mari cu o manivelă pe care o învârteau şi deasupra cărora era fie o pisicuţă, fie o cutie cu şoricei, de obicei albi, fie o maimuţică, fie, cel mai des, un papagal, care era dresat să extragă dintr-un coşuleţ câte un bilet ce prevestea viitorul celui ce-l cumpăra. Pentru un copil cum eram, melodiile flaşnetelor mă încântau. Şi astăzi, încă, mă gândesc cu nostalgie de ele. De asemenea, biletele extrase de papagal erau o distracţie grozavă. Celor de azi, care au la dispoziţie radiouri mobile şi tot felul de aparate electronice generatoare de muzică, le vine greu să înţeleagă emoţia produsă de o flaşnetă pe o stradă, sub o fereastră sau un balcon. Mi-aduc aminte că prima dată când am văzut şi auzit o flaşnetă aveam patru ani. Eram la colţul Căii Victoriei cu piaţa cu acelaşi nume. Nu puteam să-mi imaginez cum, învârtind o manivelă, se putea genera o bucată muzicală.

În afară de flaşnetari, îmi amintesc că, uneori, apărea la un colţ de stradă un acordeonist, care cânta de zor din instrumentul său, aşezat pe trotuar şi având în faţa lui o căldăruşă, în care trecătorii aruncau câte un ban.

Nu trebuie să uităm că pe vremea aceea muzica nu era disponibilă ca astăzi. Acasă, tata cânta din când în când la pianul din salonul cel mare, iar bunicul meu punea o placă să fie „cântată” de un gramofon răguşit, cu o pâlnie, care mi se părea uriaşă, verde, împodobită cu aur. Radioul era o raritate, iar televiziunea părea o utopie.

În prima mea copilărie, contactele mele cu muzica erau realizate în special cu fanfarele, care erau la modă în vremea aceea. Unităţile militare se deplasau precedate de fanfare, paradele militare se făceau în sunetele câtorva fanfare şi cortegiile mortuare străbăteau oraşul însoţite de acordurile marşurilor funebre, executate tot de fanfare.

Îmi amintesc că, pe vremea aceea, cortegiul funerar era un adevărat spectacol, mai ales prin dricurile sculptate, negre sau albe, având forma caleştilor din epoca barocului, trase de doi, patru sau şase cai, acoperiţi cu valtrapuri somptuoase şi purtând deasupra capului egrete impresionante.

Caii erau conduşi de dricari în fracuri negre, purtând bicornuri sau jobenuri. Mai erau purtătorii coroanelor de flori şi ai prapurilor, cei ce ţineau panglici legate de dric şi cei ce purtau un fel de toiege, ornate în fel şi chip. Lumea era atrasă şi de şirul de trăsuri, cupeuri, caleşti şi maşini care constituiau cortegiul.

Locul însă unde fanfarele se manifestau cu predilecţie era în chioşcuri, în aer liber, amenajate în unele pieţe, dar mai ales în grădini. Mi-aduc bine aminte de chioşcul din Parcul Kiseleff, care se afla alături de Restaurantul Doina de azi şi de cel din mijlocul parcului de la Sinaia. Acolo, guvernanta noastră, care era vieneză şi avea muzica în sânge, mi-a făcut educaţia muzicală. Graţie ei am învăţat să recunosc o melodie, cum trebuie să baţi măsura – în doi, trei sau patru timpi -, ce este un vals, o polcă sau mazurcă, un tangou sau un foxtrot, un marş, un menuet sau o bucată simfonică. Graţie ei, am aflat despre J. Offenbach, J. Strauss, Fr. Lehard, Fr. von Suppes, G. Verdi, Rossini şi alţii, care erau în repertoriul acestor muzici militare.

Pe Calea Victoriei, în toate anotimpurile, în cursul dimineţii, treceau soldaţii care mergeau să schimbe garda la Palatul Regal. Înaintea lor erau gorniştii, care cântau de zor, umplând aerul cu sunete stridente ce atrăgeau pe mulţi să asiste la defilarea lor, în uniforme de gală şi cu drapel şi, mai ales, la ceremonialul ce avea loc în curtea Palatului. În zilele de sărbătoare, gorniştii erau înlocuiţi cu o fanfară, care se auzea în tot centrul oraşului.

Un personagiu al străzilor bucureştene, care a pierit cu desăvârşire, este lampagiul. Apărea seara şi dimineaţa, îmbrăcat cu o anumită uniformă, mergând de la felinar la felinar să aprindă sau să stingă becurile cu gaz aerian, operaţii pe care le făcea cu un băţ lung în vârful căruia era un cârlig, cu care deschidea sau închidea felinarul, care avea o mică uşiţă. Băţul avea şi un fel de lumânare, cu care aprindea flacăra, şi un tub prin care lampagiul sufla ca să o stingă. Trebuie să subliniez că oraşul era destul de bine luminat în acea epocă, în care pe stradă nu erau decât lampadarele cu gaz, lampadare care aveau o anumită estetică a lor, ce se încadra în matricea culturală a Jugendstilului, ce fusese la modă.

Ca şi în zilele noastre, pe anumite străzi, în unele intersecţii sau pieţe, mai ales în Piaţa Universitatii – care se numea Piaţa Brătianu, din cauza monumentului lui I. C. Brătianu din mijlocul ei – şi în Piaţa de Flori, care se afla în spatele Hanului lui Manuc, lângă Biserica Sfântul Anton – stăteau aşezate pe trotuar florăresele, cu fustele lor ample şi colorate viu, cu basmale negre, albe sau în culori ţipătoare şi cu imense coşuri, în care se aflau florile, ce constituiau ansambluri picturale de o incontestabilă frumuseţe. Cumpărarea florilor era însă o operaţie dificilă, căci necesita lungi tocmeli, care reduceau în final preţul la o treime sau cincime din cel cerut iniţial. Am asistat de multe ori la aceste negocieri, care erau un adevărat ritual, căci, dacă plăteai preţul iniţial, florăreasa se simţea frustrată. Aceste florărese erau unul din spectacolele cele mai pitoreşti ale străzii bucureştene, care mi-a rămas întipărit în minte.

Alături de florărese, în Piaţa de Flori, se aflau chivuţele, cu periile lor situate în vârful unor beţe lungi, pe care le-a redat atât de frumos Togo Catargiu într-una din cele mai cunoscute picturi ale sale.

Printre florărese se aciuiau şi ţigănci ghicitoare, mai ales cu ghiocul, care, pentru mine, când eram copil, erau personagii stranii, dotate cu un îngrijorător parfum de supranatural.

Bineînţeles că nu lipseau cerşetorii de toate vârstele, în zdrenţe ostentative, expunându-şi de multe ori infirmităţile, rănile sau copiii, care te abordau cu o insistenţă studiată, prin care te obligau să le dai ceva doar ca să scapi de ei. Se îngrămădeau ca şi astăzi la uşile bisericilor şi în cimitire, dar erau prezenţi şi în parcuri, pe străzi sau bulevarde.

Vedeam uneori prin fereastră, pe strada noastră, ţiganii fierari, cei ce cositoreau vasele de aramă şi chiar meşteri de obiecte de cupru. Mai rar, se iveau ţiganii ursari care plimbau şi obligau urşii cu botniţe de metal să danseze în sunetele unei muzici lăutăreşti. Aceste personaje stradale, astăzi, au dispărut.

Cei mai gălăgioşi erau, însă, vânzătorii de ziare, care, dimineaţa şi după-amiaza – pe la orele cinci -, porneau în fugă de la redacţii, în special de pe strada Matei Milo (sau Sărindar) şi se împrăştiau pe străzile din centrul oraşului, strigând în gura mare principalele ştiri de scandal.

Evident, ziarele se vindeau şi la chioşcuri, care nu difereau mult de cele de astăzi. Bineînţeles, revistele şi jurnalele erau diferite.

Printre vânzătorii de ziare, adesea, se strecurau purtătorii de reclame, care se deplasau, de obicei, tăcuţi, uneori pe picioroange, cu două panouri mari, unul în faţă şi altul în spate (de unde numele lor de „oameni sandviş”).

În faţa monumentelor principale, dar, mai ales, în parcuri, erau fotografii, care făceau „poze” la minut („foto-instant”). Aveau un aparat mare, un fel de cutie, pe care erau afişate fotografii model, aşezată pe un trepied şi în care îşi introduceau mâna printr-un fel de manşon ce împiedeca lumina să pătrundă. Făceau o primă fotografie, care era negativă, pe care apoi o fotografiau a doua oară, ca să obţină varianta pozitivă.

*****

Partea (III)
Autor: Constantin Bălăceanu-Stolnici

Ceea ce m-a surprins totdeauna era numărul impresionant de pietoni de pe Calea Victoriei, de la intersecţia cu calea Griviţei (sau mai exact de la Palatul Ştirbei) până la cea cu bulevardul Elisabeta, unde erau Cercul militar şi vestita Librărie Alcalay, situată la parterul Hotelului „Boulevard”.

De Librăria Alcalay mă leagă foarte multe amintiri, dar nu din perioada copilăriei, ci din cea a adolescenţei şi tinereţii mele. Era cea mai bine înzestrată librărie şi în interiorul ei domnea o atmosferă cu totul specială.

Înafara întregii game de rechizite şcolare sau de birotică, găseai toate cărţile editate în ţară precum şi multe din străinătate, provenind în special din Franţa şi Germania. De asemenea, erau şi instrumente muzicale şi partituri muzicale. În mare parte graţie acestei librării, şi mai ales a editurii ei, înfiinţată la sfârşitul secolului al XIX-lea de cărturarul şi librarul Leon Alcalay, care, printre altele, a preluat în 1899 de la Dumitru Stăncescu colecţia „Biblioteca pentru toţi”, generaţia mea a avut acces la cultura română şi la cea din străinătate.

Aproape toate marile opere ale literaturii române şi universale au fost editate de această editură şi puse pe piaţă la un preţ extrem de mic, pentru a fi accesibile marelui public Şi acum am în bibliotecă unele din aceste cărţi, prezentate într-un format care era foarte popular.

Pietonii de pe Calea Victoriei din anii ‘20 difereau mult de cei de azi. Erau îmbrăcaţi cu grijă, uneori chiar foarte eleganţi. Atât femeile, cât şi bărbaţii purtau pălării. Nu îmi amintesc să fi văzut bărbaţi în cămaşă sau fără cravată, chiar în vreme de caniculă.

Femeile, excepţional, nu mai purtau pălării cu boruri largi, ci doar pălării mici, unele aşezate în vârful capului, altele ca nişte clopote dizgraţioase. Mama a purtat mai ales pălării cu boruri largi şi a evitat pălăriile în clopot, pe care, printre altele, Regina Maria le purta, deşi, după părerea mea, nu o avantajau deloc. Unele doamne mai elegante purtau pălării cu voalete, care, la un moment dat, ajunseseră foarte la modă.

Cu puţin timp înainte de perioada amintirilor mele cele mai vechi, Coco Chanel scurtase prin 1915 rochiile până la două degete sub genunchi, aşa că nu am mai apucat pe stradă femei cu rochii lungi, cum apăreau pe fotografiile noastre de familie.

Bucureştiul era, din punctul de vedere al toaletelor feminine, asemănător Parisului, unde marea croitorie („la haute couture”) domina lumea întreagă. Femeile elegante se îmbrăcau în capitala franceză, dar şi la noi erau mari ateliere de croitorie.

La spectacole, în restaurante, la diferitele recepţii, în tribunele hipodromului Jockey-clubului, în cursul zilei, rochiile scurte erau de o mare eleganţă. E drept că seara se purtau în continuare rochii lungi, dar la vârsta mea nu prea aveam ocazia să le văd.

În ceea ce priveşte pălăriile bărbaţilor, cele mai multe erau de fetru, unele cu boruri largi, altele, mult mai elegante, numite pălării Eden, deoarece marele conservator britanic, Anthony Eden, purta constant o astfel de pălărie.

O pălărie care era foarte la modă, dar care a dispărut complet, era pălăria de pai, numită „cannotier”, rotundă, tare, cu panglică largă, care era pălăria preferată a lui Maurice Chevalier. Bunicului meu îi plăcea foarte mult această pălărie, pe care şi eu am purtat-o în perioada studenţiei mele.

În ceea ce priveşte veşmintele bărbăteşti, nu difereau prea mult de cele de astăzi. Aproape toţi bărbaţii purtau însă o cravată clasică sau papion.

Toţi aceşti pietoni se plimbau încet şi priveau vitrinele, unde găseai orice articol ce se afla pe piaţa europeană. Ceea ce a dispărut aproape complet erau acele umbrare multicolore, pe care toate magazinele le întindeau în perioadele calde. Magazinele prezentau mărfurile lor în vitrine elegante, puternic iluminate, cu o organizare scenografică identică cu cele din marile capitale ale lumii.

La aceasta se adăuga spectacolul firmelor de tot felul şi reclamelor. Pietonii se opreau din loc în loc să discute, mai intrau într-un magazin sau în una din cafenele, ca Nestor – situată peste drum de Athénée Palace, cam unde se află astăzi Hotelul Bucureşti, Riegler, vizavi de Teatrul Naţional, alături de clădirea fostului Hotel Hugues, din vremea lui Cuza Vodă, sau Capşa.

Mulţi făceau câte un popas la celebra băcănie a lui Dragomir Niculescu, de lângă Hotelul Continental, unde luau câte o gustare rafinată, uneori adusă de la Paris sau Viena.

Mi-aduc bine aminte de această băcănie, care era mai mult decât o băcănie, căci era în acelaşi timp un fel de braserie de lux. Nu erau mese, ci lumea consuma în picioare „delicatesele” oferite: icre negre, mici şi negre sau mari şi cenuşii, icre roşii de Manciuria, crevete şi languste, somon afumat, pateu de „foie gras”, şuncă de Praga, jambon din Spania, cârnăciori, mititei, acele minunate brânzeturi franceze şi multe, multe altele.

La aceasta se adăugau berea, şampania şi vinuri de cea mai bună calitate, majoritatea franţuzeşti. Pe la orele 11 sau la prânz, lumea bună, mai ales domnii şi, în special, cei din lumea afacerilor, se întâlneau în acest local, care devenise o adevărată instituţie mondenă. Am mers şi eu de mai multe ori, condus de părinţi, şi îmi amintesc de aceste vizite cu plăcere, deşi era înghesuială şi aerul era îmbâcsit de fumul ţigaretelor, ţigărilor sau lulelelor.

Noi nu ne aprovizionam de la Dragomir Niculescu, ci de la altă băcănie, a lui Babeş, care se afla pe Calea Victoriei, cam vizavi de Casa Monteoru (unde se află astăzi Uniunea Scriitorilor), şi care se intitula – cum era obiceiul pe atunci – „magazin de coloniale şi delicatese”.

Unii se aşezau la o masă să bea o regală, un ţap sau o halbă de bere Bragadiru, Luther sau Azuga, însoţită eventual de câţiva mititei, la Terasa Oteteleşanu – unde se ridică astăzi Palatul telefoanelor -, la Terasa Cercului Militar sau la Braseria Corso, din faţa Palatului Regal, situată într-o clădire ce masca Restaurantul Cina, dărâmată de Carol II.

O forfotă asemănătoare, dar mai puţin elegantă, se înghesuia pe bulevardul Elisabeta, între Calea Victoriei şi Cişmigiu. Aici găseai mulţi tineri, mai ales studenţi. Atracţia principală erau marile cinematografe ale Bucureştilor (Capitol, ARPA, Trianon, Femina etc.), unde se prezentau filmele la modă. Era şi vestita Braserie TicTac, unde găseai cele mai bune plăcinte de carne şi de brânză din Capitală, dar puteai să şi guşti dintr-un chebab renumit. Mai era şi somptuoasa Berărie Gambrinus, cu o atmosferă de berărie germană, ca şi Carul cu bere de lângă biserica Stavropoleos.

*****

Partea (IV)
Autor: Constantin Bălăceanu-Stolnici

Cred că aveam 5 ani când am intrat prima dată într-un cinematograf. Fusesem pregătit de guvernanta noastră, care ne-a explicat că vom vedea o fotografie mare pe un perete, în care persoanele se mişcă. Mi s-a părut atunci că este un lucru imposibil. Mi-aduc aminte că am intrat anxios, deşi am avut ocazia să văd mici filme cu ajutorul unui aparat de bâlci ce apărea din când în când prin pieţe sau pe bulevarde, în care te uitai printr-un ocular în timp ce învârteai o manivelă. Aparatele acestea se numeau kinetoscopuri şi se mai găsesc încă prin unele localuri.

Pe atunci, se putea intra la orice moment, chiar când filmul rula. Când am intrat prima oară, era întuneric şi am fost conduşi de o însoţitoare cu o lampă mică, electrică, ce ne-a dus până la nişte locuri libere. Eram fascinat şi nedumerit privind acea imensă fotografie mişcătoare, care era înlocuită din când în când de un text ce reda dialogurile, pe care însă, încă, nu le puteam descifra, aşa că mama ni le citea pe şoptite. Ceea ce-mi dădea o senzaţie de straniu era faptul că imaginile erau în negru şi alb şi că nu auzeam ceea ce protagoniştii spuneau. Era o lume nouă, stranie, care mă atrăgea, dar mă şi speria.

În timpul filmului, un pianist sau, mai des, o pianistă, clămpănea pe un pian uzat, aşezat sub ecran, pasagii muzicale alese să se potrivească cu atmosfera sau scenele proiectate. Erau pasagii tip pentru scene de bucurie sau de groază, pentru episoade romantice sau de acţiuni militare ş.a.m.d. În felul acesta se evita tăcerea dezagreabilă a filmelor mute. Între două proiectări succesive era o pauză de circa 20 de minute, care era umplută cu un mic spectacol de varietăţi sau clovnerii de circ. Nu apăruse încă jurnalul de actualităţi şi nici micile filme de desene animate de mai târziu, din anii ‘30, cu Felix cotoiul, Betty Boop, Popeye marinarul, Donald răţoiul, Cei trei purceluşi etc.

Primul film pe care l-am văzut a fost Viaţa lui Isus, un film care m-a impresionat cu atât mai mult cu cât cunoşteam, graţie educaţiei religioase făcute de guvernantă, dar, mai ales, de mama, multe din episoadele prezentate. Impresia trăită a fost foarte răscolitoare şi, încă astăzi, după peste 80 de ani, îmi reamintesc cu emoţie de acest spectacol.

Al doilea film pe care l-am văzut a fost unul de aventuri fantastice, Hoţul din Bagdad, care se petreceau în Orientul de mijloc şi în India. Filmul, realizat în 1924 de Raoul Walsh şi inspirat de povestirile din 1001 de nopţi, era jucat de Douglas Fairbanks – pe atunci marea vedetă a Hollywood-ului. Filmul relata isprăvile lui Ahmet, un hoţ, care, pentru a cuceri mâna unei prinţese indiene, trebuie să se lupte cu concurenţii săi şi să îi aducă în dar ochiul făcător de minuni al unei statui a lui Buda. Printre altele, mi-aduc aminte de scena când Ahmet escaladează statuia şi cea în care zboară pe un covor fermecat.

De acest film se leagă o altă amintire. Vizionarea filmului ne fusese promisă ca un cadou. Cu o seară mai înainte, mi-a venit ideea să ascund în cearceafurile guvernantei un ursuleţ al surorii mele. Când guvernanta a simţit în patul ei acest obiect păros, s-a speriat şi a scos un ţipăt cumplit, care a răsunat în toată casa. Părinţii mei, care tocmai plecau la o recepţie, au venit în grabă în odaia noastră, unde dormea şi guvernanta. Mama era într-o rochie de seară de lamé, argintie, iar tata era în smoching. Guvernanta era terorizată, sora mea plângea, iar eu stăteam cuminte cu nasul în pernă. Am fost aspru admonestat şi am primit şi câteva palme zdravene la fund de la tata. Mama, cu o gravitate solemnă, a anunţat că nu vom mai merge a doua zi la film, ca pedeapsă, ceea ce mi s-a părut o catastrofă. A doua zi, însă, părinţii, văzând frustrarea mare a surorii mele – care era nevinovată – şi a guvernantei – care era victima -, au renunţat la sancţiune şi ne-au dus la Cinematograful Capitol, unde rula filmul promis. Acolo, am mai descoperit un deliciu al cinematografelor de atunci. În faţa fiecărui scaun, pe speteaza scaunului din faţă, era o cutie, care, în schimbul unei monede, elibera bomboane fondante.

În copilăria mea am fost de nenumărate ori prin cinematografele de pe bulevardul Elisabeta, dar şi în Cinematograful Select, care se afla pe Calea Victoriei, unde se află Teatrul Ţăndărică, şi în micul cinematograf subteran Franklin, de pe strada cu acelaşi nume, de lângă Ateneul Român.

La cinematografele de pe bulevardul Elisabeta mă amuza mult faptul că intrai prin bulevard, dar ieşeai prin spate, în strada Sărindar – numită astfel după biserica (pe care nu am apucat-o) ce se afla pe locul Cercului militar. Strada Sărindar (astăzi denumită Matei Millo) era o stradă sumbră, înclinată, pe care se aflau clădirile a două mari ziare, „Dimineaţa” şi „Adevărul”. La locul unde se termina în strada Brezoianu, se afla clădirea ziarului „Universul” care mai există şi acum.

„Universul” era un jurnal condus de Stelian Popescu, un personagiu important atât din lumea presei, cât şi al vieţii politice, fiind un marcant membru al Partidului Naţional Liberal. L-am întâlnit de vreo două ori în holul sau restaurantul Hotelului Athénée Palace. Era un om agreabil, cu o voce gravă, totdeauna elegant îmbrăcat, cu o mustaţă tăiată scurt şi cu nişte ochi expresivi. Mulţi îl criticau şi-l considerau tot atât de lipsit de scrupule ca şi celălalt mare jurnalist al epocii, Pamfil Şeicaru, proprietarul ziarului „Curentul”. A fost un adversar al dictaturii regale şi a publicat a doua zi după abdicarea forţată a regelui Carol II un pamflet violent împotriva acestuia (primul pamflet anticarlist publicat după suprimarea cenzurii regale). Apoi, a susţinut guvernarea generalului Antonescu, până la armistiţiul din 23 August 1944.

Stelian Popescu s-a refugiat în 1944 în Elveţia, la Geneva, împreună cu soţia lui Lelia, care mi se pare că era medic obstetrician, cu fiul său Victor şi nora sa Maria (fiica unui mare petrolist, Câmpeanu). În 1946, în urma unui proces celebru, Maria a fost condamnată la închisoare pe viaţă pentru uciderea cu un an înainte a Leliei Popescu şi a servitoarei ei, Lina Mory, şi tentativa de a-l otrăvi pe Stelian Popescu. Procesul a generat multă vâlvă şi discuţii contradictorii, mai ales în străinătate. A fost, cred, ultimul mare scandal care a animat protipendada bucureşteană înainte ca aceasta să fie zdrobită de „proletariatul victorios”, la ordinul lui Stalin. Prin 1957, s-au găsit câteva aspecte discutabile ale probelor, şi Maria Popescu a fost graţiată. După ce a ieşit din detenţie, s-a integrat în viaţa socială elveţiană şi a încercat să-şi pledeze cauza într-o carte apărută în 1961 sub titlul Entre deux mercredi, căci fusese condamnată şi graţiată într-o zi de miercuri. Această graţiere a stârnit un nou scandal de proporţii, care a umplut paginile marilor cotidiene vest-europene. Părerile au continuat până astăzi să rămână împărţite. Maria Popescu a adoptat o fetiţă, a devenit apoi bunică şi a murit prin anul 2004. Stelian Popescu s-a stabilit în Spania, unde a trăit până în 1954, când a murit la 80 de ani. Astfel, s-a terminat o oribilă poveste.

Străzile capitalei noastre căpătau o înfăţişare diferită odată cu venirea iernii. Nu era vorba numai de zăpada care albea trotuarele, caldarâmurile, acoperişurile şi pomii. Nu era vorba numai de faptul că pietonii erau acum înfofoliţi în paltoane, de cele mai multe ori îmblănite, purtând căciuli de forme şi culori diferite şi că femeile etalau mantale, cape şi etole – aşa-numitele etole boa – din blănuri de multe ori foarte preţioase. Şi aproape toate îşi ţineau înfrigurate mâinile în manşoane, îmblănite şi ele. Nouă era prezenţa altor „personagii” pitoreşti, pe străzi, bulevarde şi în pieţe.

Astfel, pe trotuare se instalau vânzătorii de castane prăjite, de floricele de porumb calde, de cârnaţi sau de plăcinte fierbinţi, care împrăştiau în jurul lor mirosuri ademenitoare. Părinţii şi guvernanta nu prea ne dădeau voie să ne înfruptăm din ele, din motive igienice.

Străzile deveneau feerice în preajma şi timpul sărbătorilor de Crăciun, de Anul Nou şi de Bobotează. La fascinaţia vitrinelor se adăugau colindătorii cu stele somptuoase, pluguşorul, irozii şi cei cu sorcovele. De Anul Nou, copiii aruncau petarde tot atât de zgomotoase şi primejdioase ca şi astăzi.

De Anul Nou, mai treceau pe bulevard cortegii de ţărani cu pluguşorul.

În ziua de Bobotează, un sobor de preoţi, în frunte cu Patriarhul şi în prezenta Regelui, arunca o cruce în Dâmboviţa, pe care, apoi, câţiva curagioşi (apa era extrem de rece) o scoteau din apă. Cel care ieşea cu crucea primea de la Rege o recompensă.

Îmi amintesc că, pe vremea aceea, procesiunile religioase erau frecvente pe marile artere ale Capitalei.

Desigur că ar mai fi multe de spus despre viaţa pietonală a Bucureştiului de altădată. Erau şi aspecte pe care nu le-am cunoscut, căci se petreceau noaptea, când o altă viaţă se instala pe străzile Capitalei noastre. Dar la aceasta nu aveam acces, căci nu ni se îngăduia, mie şi surorii mele, să circulăm după ora 20, iar de la ferestrele casei noastre, din str. Orlando, nu aveai ce vedea interesant.

*****

Partea (V)
Autor: Constantin Bălăceanu-Stolnici

De multe ori când mă plimb pe străzile Bucureştilor de astăzi caut să-mi amintesc cum arătau ele în copilăria mea. Trebuie însă să menţionez că la vremea aceea nu circulam decât printr-un fragment restrâns al oraşului care se întindea de la Cercul Militar la Piaţa Presei de astăzi, unde era hipodromul de galop, şi de la Gara de Nord la Calea Dorobanţilor. E drept că uneori tata ne ducea cu maşina şi în afara acestui perimetru, dar tot într-o arie relativ redusă, care lăsa în afară mahalalele propriu-zise. Spre sud, nu depăşeam Dealul Mitropoliei şi Parcul Carol, unde ne plimba cu barca pe lac; spre nord, ajungeam până la Aeroportul Băneasa unde ne jucam pe marele loc viran care se afla în faţa lui, de partea cealaltă a şoselei; spre apus mergeam câteodată până la Grădina Botanică şi la Palatul Cotroceni, iar spre răsărit nu-mi aduc aminte să fi trecut mai departe de Foişorul de Foc. De aceea amintirile mele se rezumă la ceea ce putem numi centrul Capitalei.

Fiind copii, nu circulam pe jos prin oraş decât pe trasee restrânse, cum ar fi de acasă, de pe strada Orlando, prin Piaţa Victoriei, fie pe Şoseaua Kiseleff până la Arcul de Triumf, fie pe Şoseaua Jianu (astăzi Bulevardul Aviatorilor) până la Institutul de Endocrinologie, care pe vremea aceea era un sanatoriu ce aparţinea unor călugăriţe catolice din ordinul „Saint Vincent de Paul”. Câteodată ne plimbam pe Bulevardul Lascăr Catargiu până la piaţa cu acelaşi nume – astăzi Piaţa Romană – unde trona statuia lui Catargiu sau pe Calea Victoriei până la Athenee Palace – unde locuia mătuşa noastră „tante Titi” Stătescu.

Dintre toate arterele Bucureştiului, Calea Victoriei, fostul Pod al Mogoşoaiei, era cea mai însemnată, mai circulată şi cea care avea cele mai multe clădiri importante, aşa că cele mai multe amintiri ale mele despre Bucureştiul de altă dată se referă la această axă ce străbate centrul capitalei noastre dinspre nord spre sud, axă care în copilăria şi adolescenţa mea monopoliza aproape toată activitatea mondenă, comercială şi politică a elitelor.

Datorită apartenenţei mele la o anumită matrice culturală, pentru unii depăşită, cred că această veche stradă bucureşteană avea un aspect mai frumos, mai elegant şi mai unitar atunci decât astăzi după ce armonia ei stilistică pariziană de tip art nouveau a fost agresată prin construcţii ce aparţin unor vremuri mai noi, construcţii care au avantajele lor, dar care au urâţit-o. De câte ori trec pe această cale resimt o profundă nostalgie şi mă gândesc că dacă ar fi fost conservată şi bine întreţinută ar fi fost una din cele mai pitoreşti, interesante şi plină de poezie arteră din Europa.

Copil fiind, aproape zilnic parcurgeam pe jos segmentul fostului Pod al Mogoşoaiei de la capătul străzii Orlando până la Piaţa Victoriei.

Pe vremea aceea acest segment era total diferit ca aspect faţă de modul cum îl vedem astăzi. Era o arteră rezidenţială, cu un parfum aristocratic şi o atmosferă romantică, cu case boiereşti şi ale marii burghezii înşirate în lungul celor două trotuare, case cochete, de maximum două etaje, în general în stil art nouveau de bun gust, cu mici grădiniţe în faţă, mărginite de garduri de fier forjat, în care se aflau doi-trei copaci.

La colţul cu strada Orlando era o casă veche, cu un etaj cu balcon, la parterul căreia era o farmacie veche, cu o veselă elegantă, din sec XIX, din acelea furnizate de manufacturile vieneze. Era mică şi întunecată şi în ea oficia bătrânul farmacist Voitinovici, care locuia la etaj şi care avea aspectul mai mult al unui alchimist decât al unui farmacist. Era un om amabil şi dădea şi sfaturi – ca să nu le spun consultaţii – medicale. Astăzi clădirea există – e drept trunchiată şi înglobată într-un bloc modern – dar farmacia a fost desfiinţată şi puţini îşi mai aduc aminte de ea. Între ea şi strada Orlando acum se află un bloc care în copilăria mea nu exista.

Pe trotuarul din spre apus spre extremitatea nordică, aproape de PiaţaVictoriei, erau două-trei mici prăvălii de mică importanţă, printre care una cu o firmă mare, verticală, pe care scria „Trifeşti”, care vindea vinuri şi alte băuturi.

Tot pe acelaşi trotuar, cam la mijlocul distanţei dintre strada Sevastopol şi Piaţa Victoriei, era un portal sobru care închidea o curte, dincolo de care se află un edificiu arătos ca un mic palat, construit de arhitectul G.M.Cantacuzino pentru o oarecare Anne-Marie Massart (născută Polizu) – despre care nu ştiu nimic. Aceasta a vândut-o reginei Elisabeta a Greciei, sora regelui Carol II, care atunci când eram copil locuia aci, după ce a divorţat. Pe la sfârşitul anilor ‚30, ea s-a mutat în Palatul Elisabeta de pe Şoseaua Kiseleff şi în locul ei a fost câtva timp Clubul Miliardarilor, până ce şi acesta s-a mutat în casele Manu de pe Şoseaua Jianu (astăzi Bulevardul Aviatorilor). În prezent, portalul a dispărut şi palatul transformat într-un restaurant (Restaurantul Mărul de Aur) este complet mascat de blocul în care se află Banca Comercială Română.

În afară de aceste clădiri, din copilăria mea nu au mai rămas decât şase locuinţe, toate doar în porţiunea dintre Strada Orlando şi Strada Sevastopol.

Pe trotuarul răsăritean, al numerelor cu soţ, se află două locuinţe vechi boiereşti, cu câte o curte cu câţiva pomi în faţă, mărginită de un gard de fier, dintre cari una foarte avariată de cutremurul din 1977 este părăsită. Acestea ne amintesc de restul caselor rezidenţiale din jur care aveau în general acelaşi aspect.

În continuarea lor se află (dincolo de un bloc banal din anii ‚ 70) o clădire eclectică de un etaj, ce iese din aliniamentul celorlalte case şi se unește cu o faţadă întinsă în lungul unei curţi interioare, care are aspectul unui pasaj, ce ajunge până la Strada Puţul de Piatră. În copilăria mea acolo era Liceul Sfântul Gheorghe, un liceu de băieţi, care acum numai funcţionează.

Lipit de peretele nordic al liceu, se află un bloc modern în stil Bauhauss, construit la începutul anilor ‚40, după planurile arhitectului Octav Doicescu. A fost prima agresiune a arhitecţilor împotriva acestui segment patriarhal al Căii Victoria. A fost ridicat pentru Societatea de Anvelope Banloc- Goodyaers – în care regina Elisabeta a Greciei avea o participare importantă – şi avea iniţial un aspect interesant şi insolit fiindcă zidurile sale erau intens colorate în roşu închis, ca sângele. În perioada comunistă a fost sediul unei instituţii de proiectare în care a lucrat şi sora mea. În această perioada culoarea iniţială a fost înlocuită cu un gri neinteresant. Dincolo de blocul Banloc un mic bloc tot din anii <’30 se termină pe un tronson terminal al Străzii Sevastopol, tronson care odinioară se numea Strada Clopotarii Noi.

Viz a viz au mai rămas trei case din vremurile trecute care continuă cu un oribil bloc construit recent, care a fost ridicat în locul unui mic spaţiu verde.

Prima casă lipită de blocul amintit este o casă veche boierească despre care nu ştiu nimic, dar care are un farmec desuet particular. Este o casă cu un etaj, străbătută de un gang boltit care duce din Calea Victoriei în curtea din spate, unde desigur se găseau odinioară acareturile. Intrarea în casă este în gang.

În continuarea ei se află vechea casă a lui Iancu Bălăceanu – străbunicul meu – renovată şi oarecum modernizată, care este un sediu al Politehnicii. A fost vândută de bunicul meu când s-a mutat cu bunica mea în casele socrului său, Griguţă Cantacuzino, de pe Strada Orlando, care pe atunci se numea Puţul de Piatră, unde m-am născut şi am trăit până acuma.

A treia casă – colţ cu Strada Sevastopol – este casa lui Costică Cezianu, o casă elegantă, cu un etaj, în stil eclectic, cu o uşă cu balcon spre Calea Victoriei. Pe balconul amintit soţia mea venea, copil fiind, să privească defilările de 10 mai.

Ea se întinde mult în lungul Străzii Sevastopol dar are pe Calea Victoriei o mare şi frumoasă grădină, astăzi foarte neglijată, în care se află nişte sculpturi şi stele de piatră rămase de pe vremea când adăpostea colecţiile Muzeului Oraşului Bucureşti. Este una din casele rezidenţiale frumoase ale boierimei bucureştene care ar merita să fie restaurată. Este martora unor vremuri definitiv apuse, dar – ceea ce este caracteristic pentru epoca noastră neinteresată de trecutul nostru – este lăsată în paragină.

Peste drum de Strada Sevastopol, casa Cezianu se continua cu una din cele mai frumoase case ale vechiului Bucureşti, construită în stil neogotic victorian, cu pereţii de cărămidă roşie aparentă şi ancadramentele ferestrelor de marmură albă. Era o casă care emana şi un aer de mister ce mă fascina de câte ori treceam prin faţa ei. Era casa pe care arhitectul Grigore Cerkez, fratele bunicului soţiei mele, şi-a construit-o. A fost rasă de furia distructivă a Ceauşeştilor, ca şi toate casele ce se înşirau în continuare până la Piaţa Victoriei şi care toate, chiar dacă nu aveau un aspect atât de elegant, aveau povestea lor şi emanau parfumul a ceea ce s-a numit „la belle epoque”

Pe trotuarul de viz a viz era eleganta casă construită în 1906 de arhitectul Berindei pentru Gr. v. Era un mic palat cu demisol, parter, un etaj şi o mansardă în stil eclectic, un adevărat „hotel parisien” foarte aristocratic. Faţada ei dispunea de o scară de intrare interesantă, în pantă. Spre Calea Victoriei avea un gard de fier forjat cu nişte porţi impresionante.

În copilăria mea aici locuia vestita Didina(Alexandrina) Cantacuzino (născută Pallady), care a fost una dintre iniţiatoarele mişcării feministe din România şi creatoarea Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române, o instituţie cu caracter naţionalist-religios. Era mică de talie, cu o faţă prelungă, un nas grecesc cu nări accentuate şi cu nişte sprâncene arcuite, bogate, deasupra unor ochi mici, vioi şi inteligenţi.

Avea o coafură sobră, cu cărare la mijloc. Purta totdeauna rochii lungi întunecate. Era o persoană relativ agitată, care vorbea mult, puţin teatral. Avea o conversaţie foarte aleasă şi o vastă cultură. Călătorise foarte mult şi avea un bagaj mare de amintiri interesante pe care îi făcea plăcere să le povestească chiar nouă, sorii mele şi mie, deşi eram copii. Era puţin snoabă şi mama îmi spunea că era o foarte talentată vorbitoare în public. Am cunoscut-o mai bine la Zamora, unde locuia în castelul Cantacuzinilor în care strânsese, ca într-un muzeu, o mulţime de obiecte din peregrinările ei. A suportat cu multă demnitate executarea la Râmnicul Sărat a fiului ei, Alexandru. Didina Cantacuzino a fost una dintre marile doamne ale României moderne, care a murit, la vârsta de 63 ani, în 1944, fără să apuce mizeriile regimului comunist. Ultima dată când am văzut-o a fost în 1942, la nunta lui Manuela Lahovary cu Alexandru Rosetti din casa Lahovary, de pe Strada Sofia. Era plină de viaţă. De soţul ei, Grigore – fiul Nababului -, nu-mi aduc aminte.

Când eram copil locuia cu cei trei fii ai săi: Georges (viitor arheolog, membru al Academiei Române, care avea să-mi fie pacient şi care s-a căsătorit cu Zoe Greceanu, vară de al doilea cu mine), Alexandru (care avea să fie împuşcat în 1939, la Râmnicul Sărat, ca legionar, la ordinul lui Carol al-II-lea) şi Constantin (zis Bacara, care a trăit mult dar fără istorie sau istorii).

*****

Partea (VI)
Autor: Constantin Bălăceanu-Stolnici

Între casa Olănescu şi Piaţa Victoriei se afla o casă de un etaj cu un foişor deasupra acoperişului şi cu o fereastră mare ca o vitrină, către Calea Victoriei. Era o casă boierească sobră dar confortabilă şi avea o mică grădiniţă în faţă cu nelipsitul gard de fier. Era casa lui Ion Văcărescu (fratele bine cunoscutului cronicar monden Mişu Văcărescu care semna Claymoor) şi al soţiei sale Eufrosina Fălcoianu. În copilăria mea casa aparţinea celor două fete ale lor: una Elena Văcărescu, care trăia exilată la Paris după scandalul, din 1889, provocat de logodirea ei cu principele moştenitor Ferdinand, şi cealaltă Zoe, care rămăsese văduvă după moartea soţului ei, colonelul Mihail Caribol pe care nu l-am apucat.

Pe noi ne intriga şi ne amuza când eram copii numele de Caribol care avea un fel de rezonanţă exotică. Tata ne-a explicat că este un nume de origine turcească şi că familia respectivă a venit de mult din Balcani şi s-a integrat în rândul boierimii noastre. Mai târziu am aflat că scobora prin femei din neamurile Dudeştilor şi ale Cantacuzinilor.

Mergeam regulat cu părinţii de 10 mai să privim parada militară din salonul cu fereastra cea mare care ne oferea o perspectivă largă. „Tante Zoe”, cum îi spuneam, ne primea cu multă căldură şi ne servea cafea cu lapte şi fursecuri. Când această casă a fost distrusă de buldozerele „din epoca de aur” am resimţit o mare tristeţe căci de ea mă legau numai amintiri plăcute.

Zoe Caribol era prietenă cu bunica mea şi venea des la noi în casă şi chiar şedea la noi la Stolnici din când în când Era de o urâţenie antologică dar de o inteligenţă remarcabilă şi plină de humor. De aceea era des invitată şi avea o mulţime de prieteni. Avea o miopie forte, cum rar se întâlneşte şi până în anii ‚30 nu-şi găsise lentile capabile să-i corecteze vederea. La acea vreme a venit de la Viena un optician (Hanz Heim) care i-a şlefuit nişte lentile performante după care a putut vedea şi ea clar. Ne-a povestit că numai atunci a realizat cât este de urâtă. Gurile rele povesteau că în tinereţe (când era tot atât de urâtă), înainte de a se căsători cu colonelul Caribol, care a murit destul de tânăr, făcuse o pasiune pentru Costică Manu pe care-l hărţuia până la exasperare. După cum am spus casa avea un foişor destul de înalt. „Tante Zoe”, cum ii spuneam noi, îşi trimetea servitoarea în foişor de unde se vedeau casele lui Costică Manu, de pe Podul Mogoşoaiei, dincolo de strada General Manu, ca să o anunţe când acesta ieşea călare şi pe ce drum o lua ca să-l întâmpine tot călare, căci deşi nu vedea la distanţă călărea ca toate tinerele generaţiei ei. Cu toate că nu vedea a călătorit foarte mult singură sau cu sora ei. Câteodată infirmitatea ei îi aducea necazuri. Astfel mi-aduc aminte că într-o bună zi a sosit la conac la Stolnici, pe neaşteptate, cu faţa învineţită. Coborâse din Simplon care se oprea uneori la Stolnici venind de la Veneţia unde căzuse de pe scara vagonului pe peronul gării. Citea foarte mult, broda şi tricota,- însă şi acuma o văd – îşi scotea ochelarii şi îşi apropia până la nivelul nasului, cartea sau lucrul de mână, folosind din cauza apropierii numai câte un singur ochi. Cu toate acestea era fermecătoare. După ce comuniştii au scos-o din casele ei a locuit câtva timp în Sanatoriul Saint Vincent de Paul (astăzi Institutul Parhon) şi a murit în urma unei ocluzii intestinale.

În faţa casei fetelor Văcărescu, de pe trotuarul de viz a viz pornea o înfundătură care se îndrepta spre strada Buzeşti fără să ajungă până la ea. În lungul laturii ei din spre Piaţa Victoriei se înşirau câteva case cu un aspect sobru. În una din ele locuiau la un moment dat două surori Maria Nicola Darvary şi contesa Starjenscki, născute Cezianu. Mama lor era Elena Bibescu care în a două căsătorie a luat pe marchizul de Beloy de aceea am cunoscut-o sub numele de Lala de Beloy, o persoană care a dominat saloanele bucureştene din perioada interbelică.

Din aceste două surori am cunoscut mai bine pe contesa Starjenscki. Era mică, grasă şi negricioasă şi totdeauna îmbrăcată fără de nici o eleganţă. Era o fire veselă şi briliantă. Nu semăna deloc cu altă soră a ei Coleta Brâncoveanu (a doua soţie a principelui Constantin Brâncoveanu) care era ştearsă, parcă lipsită de vlagă. Pe contesa Starjenscki am cunoscut-o la noi în casă, dar mai ales la hipodromul Băneasa unde era nelipsită. Avea un umor sec, era foarte gălăgioasă şi avea un râs contagios. Era o fire foarte naturală şi fără de nici un strop de snobism deşi îi plăcea să amintească că avea ca străbun pe mareşalul Ney ultimul mare erou al epocii napoleoniene, care s-a ilustrat în zadar la Waterloo şi pe care Napoleon I l-a făcut principe de Moscova iar Ludovic XVIII l-a executat.

Mai târziu în era comunistă tot în această înfundătură, în aceeaşi casă au ajuns după ce au fost alungate din locuinţele lor alte două surori din boierimea română, Alexandra Cantacuzino şi Maria Florescu, fetele generalului Ioan Florescu şi Anicuţei Manu.

Pe generalul Florescu l-am cunoscut foarte puţin în copilăria mea pe când locuia pe şoseaua Jianu aproape de sanatoriul francez al „Surorilor ordinului Saint Vincent de Paul”. Mi-aduc aminte de o paradă pe care a comandat-o defilând călare pe un cal Lipizaner alb în uniformă de roşiori. Avea pieptul acoperit de decoraţii, ţinea în mână sabia şi purta pe cap o căciulă somptuoasă cu pompon. În schimb pe Anicuţa Florescu am cunoscut-o bine. Mi-a fost şi pacientă. A fost una din marile doamne ale perioadei interbelice.

Din cele două surori, Alexandra era mai ştearsă. Era o persoană distinsă, de aspect agreabil, scundă, cu o siluetă elegantă pe care şi-a păstrat-o până la bătrâneţe. Era o fire caldă, zâmbitoare, apropiată, fără ifose. Am văzut-o totdeauna bine dispusă cu un comportament aristocratic foarte discret. A fost măritată cu Ion(Papanel) Cantacuzino pe care nu l-am cunoscut.

Acesta a avut cu marea actriţă Maria Filotti un fiu, Ion Cantacuzino, medic şi producător de filme, de educaţia căruia s-a ocupat şi Alexandra care a suportat cu multă demnitate infidelitatea notorie a soţului ei. Spre sfârşitul vieţii a locuit singură într-un apartament pe strada Mendeleeff înconjurată de afecţiunea tuturor celor care au cunoscut-o. A fost o persoană de care nevasta mea şi cu mine ne-am ataşat foarte mult.

Sora ei, Maria, a fost una din cele mai interesante şi pitoreşti mari doamne ale societăţii româneşti interbelice dar şi din perioada comunistă. Prietenii o numeau „Marie-Flo” chiar după ce s-a măritat cu principele Dimitrie Mavrocordat. Bine înţeles că în copilărie nu îndrăzneam să-i spunem decât „Tante Marie”. A fost o femeie inteligentă, cultivată, extrem de activă şi sportivă. La peste 70 de ani circula prin Bucureşti cu bicicleta.

La aproape 80 de ani primise cadou un scuter Vespa, pentru care n-aveai nevoie de carnet de condu­cere… S-a dus la miliţie pentru a-şi înscrie scuterul unde cei de acolo i-au spus: „Doamnă, Vespa nu-i bicicletă. Şi dumneavoastră n-aveţi 50 de ani. Eu aş prefera – i-a spus miliţianul – s-o donaţi”. Şi aşa a făcut.

În tinereţe a fost mare călăreaţă şi în copilăria mea o vedeam adesea călărind pe aleea călăreţilor care se afla pe şoseaua Kiseleff între Arcul de Triumf şi actuala Piaţă a Presei Libere, dincolo de marginea de apus a porţiunii carosabile. Fiind doamnă de onoare a Reginei Maria, a călărit mult împreună cu aceasta. Avea o adevărată pasiune pentru cai. Imaginea mea despre ea în copilărie a fost aceea a unei amazoane inteligente, vioaie şi vesele. Un sculptor i-a făcut o mică statuetă de bronz care o înfăţişa călare.

Cum copii nu aud ce trebuie dar aud ceea ce nu ar trebui, am aflat că în afară de cai avea o deosebită pasiune pentru principele Dimitrie Ghica, şi el mare călăreţ dar cu o fire tăcută, morocănoasă. Era mic de stat şi avea un cap mare expresiv, chel, cu orbite mari întunecate şi cu incisivii mari. Din această cauză era numit când „Grosse tete” când „Tete de mort”, porecle de care nu a scăpat nici o dată şi pe care socrul meu le-a menţionat şi în arborele genealogic al Ghiculeştilor din Muntenia. El locuia în Palatul Ghica din cartierul Ghica-Tei împreună cu soţia sa Julie (născută Rainek) o femeie încântătoare, mare jucătoare de tenis şi de bridge. De ea mă leagă multe amintiri pe care le voi menţiona în altă parte căci nu au nici o legătură cu Calea Victoriei.

Venirea regimului comunist a schimbat radical viaţa lui Marie-Flo. Caii şi plimbările călare au dispărut, reuniunile mondene (dineuri, recepţii, baluri) au pierit şi ele, din casa ei a fost alungată, averea şi-a pierdut-o şi mulţi din prietenii ei au fost lichidaţi în închisorile comuniste sau au emigrat. Cu o extraordinară putere de adaptare, fără să-şi piardă demnitatea, s-a transformat în muncitoare necalificată lucrând în domeniul construcţiilor. Apoi fiind o biciclistă înrăită s-a angajat drept curieră şi câteva decenii a cutreierat străzile Bucureştilor în această calitate până ce s-a pensionat. După ce termina treaba se transforma din nou într-o mare doamnă. Avea un snobism nederanjant şi un puternic simţ al apartenenţei ei la boierimea română.

A trecut şi prin calvarul detenţiei. Acolo a rezistat tuturor umilirilor şi torturilor fizice şi morale adoptând o strategie interesantă. Cum îmi povestea după eliberare, tot timpul şi-a zis că schingiuitorii ei erau nişte brute inculte care aveau ca scop să-i distrugă personalitatea şi demnitatea şi că ea trebuie să le reziste nerenunţând la crezurile ei, la setul de repere morale şi la valorile culturale care au definit lumea în care a trăit înainte. S-a izolat psihic şi a continuat să trăiască imaginar potrivit paradigmelor şi arhetipurilor ei. Când a ieşit de acolo a fost adusă la mine cu o stare aproape stuporoasă, refuzând orice contact cu mediul ambiant. După un tratament destul de dur şi-a revenit şi a continuat viaţa ei dublă de muncitoare şi boieroaică fiind un exemplu pentru noi toţi.

*****

Partea (VII)
Autor: Constantin Bălăceanu-Stolnici

Tot în această casă s-a stabilit şi profesorul Matei Balş cu familia sa după ce a fost alungat din frumoasa casă pe care o avea pe strada Buzeşti, casă care până la urmă a căzut şi ea victimă furiei destructive a Ceauşeştilor.

Pe Matei Balş nu l-am cunoscut în copilărie. De abia când am intrat ca extern la Spitalul Colentina l-am întâlnit şi în decursul anilor ne-am apropiat foarte mult. Datorită marilor sale calităţi, deşi aparţinea uneia din cele mai de seamă familii de boieri moldoveni a putut să ducă o viaţă universitară şi a ajuns profesor de boli infecţioase continuând tradiţia lui Th Mironescu, Ion Bălteanu şi Aurel Stroie.

Era un real om de ştiinţă dar şi un mare practician Nu i-a plăcut clientela privată şi s-a dedicat exclusiv vieţii de spital. A organizat o clinică model la Spitalul Colentina care astăzi îi poartă numele. A fost adesea hărţuit, căci nu aparţinea celor privilegiaţi din lumea comunistă ca eternul său rival, profesorul Mani Voiculescu, şeful unei alte clinici de boli infecţioase, aflată tot în spitalul Colentina. Era un taciturn. Vorbea foarte puţin, cu fraze scurte şi pauze lungi, la subiect „scurt, clar şi precis”. Cu toată severitatea şi austeritatea lui aparentă avea şi un umor sec special. A dus o viaţă sobră împreună cu soţia lui Lucia (Tuti), născută Cantacuzino, şi cu cei doi copii ai săi, Marina şi Ion, şi a murit prin ruptura unui anevrism de aortă în 1989, cu puţin înainte de căderea comunismului, la Geneva unde mersese în vizită la fiul stabilit acolo cu soţia sa, Ilinca, fiica profesorului Ion (Cuti) Juvara, alt monstru sacru al medicinei româneşti.

Fără să vrea, Matei Balş a avut un rol esenţial pentru profesiunea mea. Ambii mergeam la Spitalul Colentina cu tramvaiul 26, care-şi avea staţia pe strada Sevastopol, între Calea Victoriei şi Bulevardul Lascăr Catargiu. Într-o zi din primăvara anului 1950 a venit în staţie cu o carte pe care mi-a împrumutat-o ca să o citesc şi să-i fac o dare de seamă. Era faimoasa carte a lui Norbert Wiener, Cybernetics. Am citit-o, apoi am studiat-o şi am făcut prima mea disertaţie de cibernetică în locuinţa lui M. Balş, unde strânsese câţiva colaboratori şi prieteni ai săi. Aşa a început cariera mea de cibernetician care mi-a asigurat un loc important în comunitatea ştiinţifică românească şi europeană.

Calea Victoriei, ca şi astăzi, se termina la Piaţa Victoriei, pe care în copilăria mea cei mai mulţi o mai numeau Capul Podului. Bunicul meu nici nu concepea să o denumească altfel. Când eram copil mi se părea un adevărat armaghedon căci era teatrul unei infernale circulaţii de automobile, camioane, tramvaie, birje, cupeuri ş.a. În plus automobilişti semnalizau în disperare cu goarnele care serveau atunci drept claxoane şi creau un zgomot care dura de dimineaţa devreme până noaptea târziu şi care se auzea şi de la noi de acasă.

Piaţa Victoriei era departe de a fi o piaţă frumoasă, de altfel ca şi astăzi. În copilăria mea, între Calea Victoriei şi Str. Buzeşti era clădirea mare, greoaie a Casei Societăţii Funcţionarilor Publici care avea un anumit farmec cu ornamentele sale de faianţă şi era unul din edificiile de referinţă ale Bucureştilor de altă dată, clădit de arhitectul C. Mihăescu într-un stil neoromânesc. Mă gândesc de multe ori când trec pe acolo cu nostalgie la această clădire care a fost victima bombardamentelor americane din 1944. Astăzi este înlocuită printr-o clădire şi mai greoaie de inspiraţie coreeană.

Între Bv Titulescu şi Bv Filantropiei – astăzi Ion Mihalache – era o berărie-restaurant, iar spre Bv Bonaparte – azi Iancu de Hunedoara – era grandioasa clădire a Palatului lui Grigore Sturdza, zis Beizadea Viţel, fiul domnitorului Mihai Sturdza, construit în 1902 de arhitectul Rheinicke, în care îşi avea sediul Ministerul de Externe.

Era o clădire mare decorată până la suprasaturare cu ornamente arhitectonice într-un stil eclectic grandilocvent. Avea şi patru turnuri mici la colţuri. Bunicul meu îi zicea „prăjitura pompoasă a Sturdzeştilor”. Din păcate se deteriorase foarte mult şi nu a mai putut fi salvată, aşa că a fost înlocuită de regele Carol II cu actualul Palat Victoria, realizat de arhitectul Duiliu Marcu în stilul mussolinian pe care îl găsim şi la alte clădiri ridicate atunci, ca Facultatea de drept, astăzi Universitatea Bucureşti, sau Academia Militară.

Duiliu Marcu a fost unul dintre cei mai mari arhitecţi români din perioada interbelică. L-am cunoscut mult mai târziu – prin anul 1965 – , când era aproape octogenar. Locuia într-o casă elegantă pe Şoseaua Kiseleff, unde îmi aduc aminte că avea o splendidă tapiţerie Aubusson. Era mic de stat şi avea un cap care păstrase din frumuseţea şi eleganţa din tinereţe. Începuse să aibă tulburări de memorie care aveau după aceea să se accentueze şi să-l cufunde în ceaţa unei boli nemiloase. Duiliu Marcu ducea o viaţă agreabilă între două femei. Alături de soţia sa avea pe lângă el pe Valentina Buzdugan, fiica fostului regent, care era cea mai devotată. Fusese cândva soţia profesorului Titu Vasiliu de la Cluj, mare anatomo-patolog, elev al lui V. Babeş. După moartea lui Duiliu Marcu în 1966, Valentina a fost cea care a avut grijă de mormântul său şi de toate ritualurile. De altfel, doamna Marcu şi cu fiul ei au părăsit curând ţara după ce au scăpat de un scandal provocat de încercarea de a vinde unui strein tapiţeria amintită care însă, conform legilor de atunci, nu putea fi înstreinată, ea aparţinând patrimoniului naţional.

Mult mai rar plimbările noastre pe jos se făceau pe segmentul Căii Victoria, de la strada Orlando până în Piaţa Palatului Regal, la Athenee Palace.

La colţul de sud dintre strada Orlando şi Calea Victoriei era o casă numai cu parter, urâtă, cu acoperiş tradiţional de tablă, cu un cerdac de lemn spre o curte mare care ajungea până la casa noastră, în care mai erau nişte acareturi. În această casă locuia Ana Cuţarida, o persoană mai ciudată, cu un păr lung, negru, care venea din când în când la mama, dar de care îmi amintesc în special că făcea crize de nervi dramatice care agitau tot cartierul.

Casa a fost foarte avariată în cursul bombardamentului american din 4 aprilie 1944. A fost reparată şi acum este un fel de depozit.

Ana Cuţarida nu era interesantă dar sora ei, Elenuţa, era o femeie frumoasă, înaltă, blondă, cu nişte picioare perfecte. Mi-a povestit că odată, într-o discuţie mai aprinsă cu Regina Maria în care aceasta i-a dat să înţeleagă că ea este mai frumoasă, Elenuţa i-a replicat: „poate, dar eu pot să port fuste scurte şi să-mi arăt picioarele”, aluzie răutăcioasă la faptul că regina nu prea putea să se laude cu picioarele ei.

A fost măritată cu un chirurg talentat, Constantin (Titi) Leonte, profesor la clinica de chirurgie de la Spitalul Pantelimon, exponent al acelei vechi şcoli de chirurgie care, ca şi Ernest Juvara, Thoma Ionescu, C.Angelescu, Poenaru Căplescu ş.a, urmărea ca actul chirurgical să fie cât mai estetic şi mai anatomic. Operaţiile lui erau adevărate disecţii didactice. Şi-a câştigat o deosebită notorietate inventând un antiseptic, „pansterina”, un lichid verde care era mai eficient decât clasica tinctură de iod. Numai că n-a ştiut să exploateze acest produs a cărui utilizare se generalizase la un moment dat, aşa că alţii au cules roadele financiare. Avea o statură scundă şi era totdeauna îmbrăcat elegant, cu haine de modă mai veche. Era un om vesel, prietenos, fără ifose şi de o mare bunătate. A avut ghinionul să-şi piardă fiul într-un stupid accident de vânătoare, ceea ce l-a marcat profund. L-am văzut operând, dar mai ales l-am întâlnit la Jokey Club unde era un pasionat jucător de bridge şi l-am îngrijit la el acasă, în strada Banului (care se desprinde din Calea Victoriei lângă Palatul Stirbey) când a făcut un grav accident vascular cerebral. A făcut o hemiplegie dreaptă şi o afazie motorie din cauza căreia nu pronunţa decât un singur cuvânt „comuniştii” pe toate tonurile, cu toate inflexiunile posibile, şi modulat în fel şi chip. Cu acest prilej am revăzut-o pe Elena Prodan după ieşirea ei din închisoare, care o ajuta pe Elenuţa având o pregătire de infirmieră. După vre-o doi ani de suferinţă – pe care nu o merita – a murit, iar Elenuţa a plecat în America de Sud, la fiica ei, unde a murit şi ea, scurt timp după aceea, de un cancer.

*****

Partea (VIII)
Autor: Constantin Bălăceanu-Stolnici

Lipit de casa Cuţarida se află o casă interesantă de un etaj cu un portal mare dominat de un balcon şi străjuit de două cariatide art nouveaux. Este o casă interesantă şi originală care mi-a plăcut de când eram copil. Dincolo de acest portal, astăzi obliterat aproape permanent de un sinistru oblon de fier se află o curte pitorească, mărginită pe stânga de calcanul casei mele, în fundul căreia se ridică una din cele mai vechi case de pe Podul Mogoşoiei, pe care aproape nimeni nu o cunoaşte, deşi este în centrul capitalei. Are două turnuri laterale crenelate legate între ele de un ceardac oriental dar fără istorie. Ar merita să fie mai vizibilă. Când eram copii şi chiar mai târziu am pătruns de multe ori în această curte pentru a admira casa din fundul ei. Am şi intrat odată în ea când am vizitat acolo, de mult, un pacient.

Din păcate astăzi este foarte mutilată. Crenelurile de pe unul din turnuri nu mai există, iar ferestrele şi uşa de intrare originale au fost înlocuite cu oribile termopanuri.

Ceva mai spre sud, înainte de Biserica Sf. Vasile se află o curte mare care pătrunde adânc în spatele caselor de pe strada Orlando, inclusiv a noastră, în care se înşiră un rând de case din vechiul Bucureşti şi ele fără istorie dar care sunt o relicvă extrem de instructivă cu privire la aspectul capitalei noastre de la sfârşitul secolului XIX. Tata ni le arăta ca exemplu de urbanistică tradiţională. Şi acum când intri în această curte ai impresia că ai lăsat Bucureştiul modern departe şi te afli într-o mahala veche a capitalei sau un orăşel de provincie.

După această curte se află Biserica Sf. Vasile cel Mare care în forma ei de astăzi datează de la începutul secolului XX, dar care este ridicată pe locul unei vechi biserici din secolul XVIII, când aci erau numai mlaştini şi păduri. Biserica avea acelaşi aspect, dar nu avea clopotniţa de azi care este foarte recentă.

Este prima biserică în care am intrat. Mi-aduc aminte că aveam circa 4 ani când mama şi bunica mea, care era în consiliul parohial al bisericii, m-au dus la o slujbă. Am fost impresionat de atmosferă, de veşmintele liturgice, de ceremonial, dar mai ales de cădelniţare. Am fost surprins că preotul cânta rugăciunile şi am întrebat atunci pe mama de ce nu vorbeşte şi nu se roagă lui Dumnezeu ca toată lumea. Nu-mi aduc aminte de explicaţia care mi-a fost dată. De asemenea, îmi amintesc de fascinaţia pe care mi-a produs-o ochiul pictat pe frontonul bisericii. Evident că nu aveam nici cea mai mică idee a simbolismului complex al ochiului. Mi se părea pur şi simplu straniu acest ochi unic care mă privea.

Bunica mea mergea regulat la liturghii şi avea un scaun al ei cu numele gravat pe o plăcuţă de alamă, scaun pe care-l mai păstrez.

Pe vremea aceea era paroh preotul Zamfir, care mă botezase şi care a trăit mult. Când eram student încă mai era paroh.

Între biserică şi strada General Manu, care mai înainte se numea strada Verde, se află o casă în stil neoromânesc a cărei formă de astăzi o datorăm arhitecţilor Gr. Cerkez şi A. Clavel. Este o clădire de la începutul secolului XX şi a aparţinut cândva principelui Grigore Sturdza, zis Viţelul, care a cedat-o drept onorariu marelui avocat C. Disescu, care a fost profesorul tatălui meu. De aceea este cunoscută sub numele de casa Disescu. A fost la un moment dat sediul Institutului de Cultură Italiană. Acum este sediul Institutului de Istorie al Artei „G. Oprescu” al Academiei Române.

Dincolo de strada General Manu se află o casă banală neinteresantă după care ne trezim în faţa casei plină de farmec ridicată de paharnicul Manolache Faca la începutul secolului XIX, casă care a fost cumpărată apoi de faimoasa principesă Cleopatra Trubetskoy care a transformat-o într-un mic palat. Pe noi în copilărie ne intriga acest nume strein care nu se potrivea nici cu casa, nici cu locul respectiv. Această Cleopatra era însă româncă get beget, fiind fiica lui Constantin Ghika şi a Ruxandrei Cantacuzino. Fusese măritată cu Piotr Trubetskoy din marea nobilime rusă, dar s-a stabilit la Bucuresti după ce în 1840 a rămas văduvă.

Bunica mea avea grijă de câte ori treceam cu ea prin faţa ei să-mi amintească că tatăl ei, Griguţă Cantacuzino ascultase, în anul 1846, pe Franz Liszt dând un recital de vioară în salonul de la etaj. Ba chiar acesta ieşise la un moment dat cântând pe balconaşul de pe Calea Victoriei. Considera acest episod ca o dovadă a nivelului de cultură al elitelor româneşti încă înainte de Revoluţia de la 1848. Era o problemă care o frământa căci – aşa cum mi-a povestit – în adolescenţa ei, fiind invitată cu părinţii ei la un castel din Franţa, cei de acolo au întrebat-o dacă în Valahia oamenii merg desculţi, îmbrăcaţi în piei de animale şi locuiesc prin peşteri. Era imaginea pe care mulţi din apusul european o aveau despre Ţările Române la mijlocul secolului XIX.

Casa Trubetskoy este cunoscută de mulţi sub numele de casa Nenciu căci a fost cumpărată de un moşier, Zaharia Nenciu, care a rămas celebru datorită fiicei sale. Aceasta a fost una din curtezanele frumoase ale Bucureştiului de altădată care a frânt multe inimi şi a scandalizat societatea de atunci ca un fel de Jeanne de Pougy a României.

Gard în gard cu ea se află o casă, numai parter, patriarhală, într-o curte care aparţinuse bătrânului general G. Manu şi în care, în cursul copilăriei mele, locuia fiul acestuia, Costică Manu, un burlac ursuz fost diplomat. Era îmbrăcat elegant dar desuet, urmând moda dinainte de primul război mondial. Printre altele purta cămaşa cu un guler scrobit (pe care unii îl numesc guler Take Ionescu). Pe vremea lui casa era un adevărat muzeu plin de obiecte de artă şi de tablouri, mai ales de tablouri de familie. Mi-aduc aminte că saloanele roşu, albastru, verde – cum le numise – şi sala de mâncare erau supraîncărcate de astfel de obiecte de artă, de rafturi pline de cărţi şi de mobile vechi la care se adăugau tot felul de draperii şi de covoare orientale. Avea şi un pian la care cânta, dând din când în când mici recitaluri pentru prieteni. Casa există şi astăzi dar conţinutul ei a fost luat împrăştiat şi distrus de comunişti. Principesa Mavrocordat (Marie Flo), care îi era nepoată, întocmise un splendid album – pe care mi l-a arătat de câteva ori – în care erau fotografiile obiectelor de artă, ale tablourilor şi mai ales ale portretelor de familie din casa Manu, ca şi fotografii de ansamblu ale camerelor şi saloanelor, album pe care după câte ştiu l-a dăruit Academiei Române. Era o veche casă cu adevărat boierească de interiorul căreia îmi aduc aminte cu plăcere şi cu multă tristeţe.

După casa lui Costică Manu, la colţul cu strada N. Iorga este una din cele mai frumoase şi mai opulente case de pe Calea Victoriei. E vorba de casa Grădişteanu-Ghika care s-a păstrat până astăzi împreună cu dependinţele ei. A fost renovată după 1990 şi este sediul „Fundaţiei Ion Ghika”. A fost construită de un arhitect francez, Jules Bethet, într-un stil eclectic cu elemente renascentiste, pentru Constantin Grădişteanu. Casa a fost moştenită de fiica lui, Maria, care s-a măritat cu Scarlat Ghika. În copilăria şi adolescenţa mea era locuită de Şerban Ghika cu soţia lui Aristiţa (născută Stoenescu) şi de cei trei fii ai lor. Spre deosebire de cei mai mulţi copii din generaţia mea, care aveau guvernante, copiii Ghika aveau drept educator un preot catolic, ceea ce ne stârnea o anumită nedumerire. Unul din cei trei fii a murit de tânăr aşa că nu au mai rămas decât doi, Mimi, care a avut o viaţa liniştită, ştearsă, fără de evenimente importante, şi Bani, care a avut o viaţă de martir, fiind un membru activ al Partidului Naţional Ţărănesc, sprijinitor al lui Iuliu Maniu, prieten cu Corneliu Coposu şi cu N. Popovici. A petrecut o mare parte a vieţii sale în carcerele comuniste unde în perioade succesive a fost supus unor regimuri de exterminare (tortură, foame, mizerie) la care însă a rezistat cu demnitate.

Bineînţeles că regimul comunist a naţionalizat casa şi soţii Ghika au fost plasaţi într-un mic apartament pe strada Frumoasă, unde îi vedeam regulat şi unde i-am îngrijit ani de a rândul. Şerban a murit în urma unui accident vascular cerebral, iar coana Aristiţa s-a chinuit mult timp cu o boală Parkinson. Era o persoană vioaie, vorbăreaţă, foarte snoabă, dar extrem de plăcută. Avea un fel special de a vorbi de care-mi amintesc şi acuma. A suportat cu mult curaj alungarea din casele ei, moartea fiului său şi numeroasele arestări ale lui Bani. A fost frumoasă şi a păstrat o anumită frumuseţe până la sfârşitul vieţii ei. A fost convinsă că este irezistibilă chiar şi după ce depăşise o anumită vârstă. Am păstrat de la ea ca amintire un serviciu de cafea de porţelan de Meissen pe care mi l-a dăruit şi la care ţin foarte mult.

Unul din fraţii săi a fost marele pictor Eustaţiu Stoenescu, care locuia cu soţia lui pe Bulevardul Lascăr Catargiu la câteva case de blocul Băicoianu spre Piaţa Victoriei. L-am cunoscut destul de bine.

Era un pictor de mare talent, format în Franţa, care a pictat numeroase peisagii, dar mai ales portrete. Aveam la Stolnici câteva din peisagiile sale care însă au fost distruse de comunişti. A făcut însă un frumos portret mamei mele pe care-l mai am. Când eram de 6 ani îmi plăcea să privesc cum Eustaţiu Stoenescu o picta pe mama în salonul nostru. Am asistat odată la o scenă insolită. Eram în salon când Stoenescu aştepta să vie mama. Pe peretele din fundul salonului era un frumos tablou, în picioare şi mărime naturală, al bunicii mele, făcut de pictorul Bellet. Stoenescu – care nu m-a văzut – s-a oprit în faţa tabloului, l-a contemplat câteva minute şi apoi spre stupefacţia mea a făcut o tumbă în faţa lui.

Stoenescu era plin de el. Se considera unul din cei mai mari pictori şi ne trata puţin de sus. Povestea mamei cum un pictor francez puţin cunoscut, L. Durangel, venit la Craiova să o picteze pe mama lui, l-a determinat să se ocupe de pictură. Până la al doilea război mondial a fost pictorul la modă al protipendadei bucureştene, dar şi cu mari succese în marile capitale ale lumii. După război a plecat la New York unde a murit, iar în ţară a fost dat uitării.

E. Stoenescu şi coana Aristiţa au avut o nepoată de frate, Yvonne Stoenescu, pe care mama o cunoştea bine şi care era una din femeile frumoase din Bucureşti. Bătrânul Dinu Stolojan, tatăl lui Vlad Stolojan şi socrul Sandei Stolojan, rămas văduv, s-a amorezat de mult mai tânăra Yvonne care făcea ravagii prin saloanele capitalei. Spre stupefacţia tuturor, Yvonne a acceptat, cu toate împotrivirile energice ale tatălui ei Şerban Stoenescu, să se căsătorească cu Stolojan. În ziua nunţii tatăl ei i-a promis un cadou. În loc de cadou s-a împuşcat în cap.

După ani de zile am revăzut-o. Rămăsese văduvă şi se mutase într-o casă pe strada Sevastopol. Chemat să o examinez medical, am găsit o bătrânică ce nu mai păstrase nimic din marea ei frumuseţe de odinioară. După câtva timp a trebuit să i se amputeze un picior. Teribil destin la care mă gândesc de câte ori trec prin faţa casei Grădişteanu-Ghika.

*****

Partea (IX)
Autor: Constantin Bălăceanu-Stolnici

Strada N. Iorga de azi s-a numit cândva Strada Romană. Aceasta după ce intersecta actuala Stradă H. Coandă care pe atunci se numea Strada Clopotarii Vechi ajungea până în Piaţa Romană

După Strada N. Iorga pe Calea Victoriei se întinde un parc – numit Parcul N. Iorga – în care se află două busturi recente, al lui Ion Ghika şi al lui Nichita Stănescu. În copilăria mea era un loc viran înconjurat de un gard pe care erau lipite panouri publicitare.

Pe partea opusă a Căii Victoria, din dreptul Străzii Orlando până în dreptul Parcului Iorga se mai păstrează şase clădiri din vremea copilăriei mele.

Chiar în faţa Străzii Orlando se află un vechi bloc de apartamente, din prima generaţie de astfel de blocuri de la începutul secolului XX. A fost ridicat, cu un an înainte de a mă naşte, de arhitecta Virginia Haret în locul unui şir de mici clădiri rezidenţiale. De el mă leagă unele amintiri. Astfel în el au locuit la sfârşitul vieţii lor şi au murit Şerban şi Aristiţa Ghika, despre care am pomenit în altă parte. Tot acolo a locuit o doamnă Barceanu care fusese măritată cu principele Bogdan. De aceea, deşi era de mult divorţată şi remăritată cu Barceanu, fost diplomat originar din Răşinari, se prezenta ca principesă. Era de un snobism enervant. Îmbrăcămintea ei era ostentativă şi urma moda anilor ‘30. Altfel era amuzantă, inteligentă şi povestea o mulţime de experienţe de viaţă ale ei cu multă vervă şi umor dar cu o retorică emfatică, foarte afectată. Detesta lumea comunistă şi nu pierdea nici o ocazie să o critice. Era prietenă cu mama şi venea deseori la noi în casă. A avut o sănătate fragilă şi am îngrijit-o câţiva ani de zile. A fost una din persoanele cele mai pitoreşti pe care le-am întâlnit.

În acest bloc a mai trăit doctoriţa Lizica Bazac – o persoană amabilă, dar ştearsă. La ea locuia când venea în ţară Jeana Ghika (născută Răteanu), mătuşa ei, o ieşeancă energică ce şi-a păstrat toată viaţa ei accentul moldovenesc. Era o personalitate puternică, interesantă cu o viaţă extraordinară despre care voi povesti în altă parte.

Imediat alături de acest bloc vetust, se află grandiosul palat al lui Gheorghe Cantacuzino supranumit din cauza bogăţiei sale „nababul”. A fost construit la începutul secolului XX de arhitectul D. Berindei. Este una din cele mai somptuoase clădiri, nu numai de pe Calea Victoriei dar şi din Bucureşti, care se impune prin stilul său baroc francez tardiv. Când l-au preluat comuniştii s-au grăbit să distrugă cu sălbăticie stema Cantacuzinilor, să afişeze pe el lozinci şi – expresie a lipsei lor de cultură – au plasat nişte becuri electrice în orbitele celor doi lei care străjuiesc intrarea în palat.

În copilăria mea aici locuia Maruca Cantacuzino (născută Rosetti – Tescanu) ce rămăsese în 1928 văduvă după moartea soţului ei, principele Mihai Cantacuzino. Nu locuia chiar în palat, ci în clădirea mai mică din spatele palatului. Nu am cunoscut-o deşi era una din cele mai notorii personalităţi ale „lumii bune” a Bucureştilor, prin numele ei, bogăţia sa, frumuseţea, rafinamentul şi eleganţa ei şi prin inteligenţa şi cultura ei. Era notorie şi datorită idilei sale cu George Enescu cu care până la urmă s-a măritat. Datorită Marucăi, palatul nababului a devenit un adevărat templu al muzicii unde se ţineau concerte şi recitaluri la care mergeau şi  bunicii.

Bunica mea era mare amatoare de muzică dar era şi rudă cu Maruca. În plus îl cunoştea pe Enescu încă de la debuturile sale. Fiind în anturajul Reginei Elisabeta (Carmen Sylva) a asistat la multe din recitalurile de vioară pe care Enescu, la debuturile sale, le dădea la Castelul Peleş din Sinaia.

Graţie acestei idile palatul, în timpul comunismului, dintr-o reşedinţă princiară a devenit un muzeu al muzicii.

În schimb am cunoscut pe fiul ei Constantin (Bâzu) Cantacuzino, care a fost unul din cei mai performanţi aviatori ai noştri atât în domeniul aviaţiei de acrobaţie cât mai ales ca luptător în aviaţia de vânătoare militară. A fost unul din eroii noştri atât în cadrul luptelor de pe frontul de est cât mai ales în realizarea apărării Bucureştilor contra marilor bombardamente ale forţelor aliate din 1944.

Nu l-am cunoscut ca aviator deşi am asistat la Băneasa la câteva mitinguri aeriene în care s-a distins prin măiestria acrobaţiilor sale. L-am cunoscut la Jokey Club unde venea des să se relaxeze şi să joace table sau poker (uneori lagună). Era un pasionat jucător şi îi plăcea să joace pe mize foarte mari, de obicei sub formă de „cocoşei” de aur. Avea un noroc formidabil devenit aproape legendar.

Era înalt, bine făcut, brun, cu aspect de sportiv. Fusese mare jucător de hockey pe gheaţă şi motociclist. A fost şi un pasionat automobilist. Mi-aduc aminte de rumoarea pe care a suscitat-o raidul Bucureşi-Paris pe care l-a făcut cu succes în 1930 cu o maşină împreună cu doi prieteni: dr. Dinopol şi ing. Calceanu  care va deveni un as al automobilismului român interbelic. Bâzu era gălăgios, râdea mult şi tare şi avea o fire caldă, foarte apropiată. Nu avea aroganţa sau severitatea la care te-ai fi aşteptat din partea unui erou militar al aerului.

A fost căsătorit de trei ori. Prima dată a fost căsătorit cu Georgeta Diamandi (pe care am cunoscut-o puţin) de care a divorţat pentru a se însura cu sora acesteia Anca (Bizi) Diamandi (pe care am cunoscut-o foarte bine) care era mai tânără, mai frumoasă şi mult mai caldă decât Georgeta  şi  cu care a avut o fiică, Marioana. În 1946, în cursul unui incident aviatic în care pilota un avion civil, a întâlnit pe Nadia Herescu (pe care nu am cunoscut-o) cu care apoi s-a căsătorit. Aceasta era una din femeile atrăgătoare ale Bucureştiului precomunist. Ea este mai bine cunoscută sub numele ei de actriţă Nadia Gray care a devenit celebră, printre altele, jucând în faimosul film al lui Fellini „La dolce vita”, în care după câte îmi amintesc a jucat una din primele scene cinematografice de striptease.

După instalarea regimului comunist, deşi s-a bucurat de o anumită protecţie din partea Anei Pauker, a părăsit ţara profitând de un zbor la Milano care i-a fost încredinţat. De acolo s-a refugiat în Spania unde a fost mult ajutat de contele de Casarojas care a fost ambasador al Spaniei la Bucureşti şi a cărui fată se măritase cu Mihai Brâncoveanu, aviator şi el, rudă şi prieten al lui Bâzu, dar care a avut ghinionul să se prăbuşească cu avionul în timpul războiului. Yvoneta Sturdza (născută Băleanu), care se refugiase şi ea la Madrid, mi-a povestit că Bâzu s-a bucurat de o caldă susţinere din partea coloniei române de acolo care i-a făcut rost de un avion cu care făcea acrobaţii aeriene ca să-şi câştige existenţa. Din nefericire a murit în 1958, la 52 de ani, în urma unei complicaţii survenite după o operaţie de ulcer gastric. Acest erou român se află înmormântat în cimitirul englez din Madrid şi este aproape complet uitat la noi unde e drept menţionarea lui a fost interzisă de comunişti fiindcă era principe, fiindcă părăsise ţara şi fiindcă actele sale de eroism principale le-a făcut în timpul luptelor împotriva aviaţiei URSS.

Fiica lui, Marioana, a fost încarcerată la 16 ani sub motiv că a participat la un complot anticomunist şi nu a scăpat decât după doi ani de detenţie în urma unei drastice intervenţii a lui G. Enescu. A avut o detenţie grea, plină de lipsuri, suferinţe, torturi şi umilinţe. A stat în peste 15 închisori cu multe persoane din elita românească. Este unul din multele exemple ale barbariei comuniste care a căşunat asupra unui copil doar fiindcă era principesă Cantacuzino. Era o tânără frumoasă, brunetă, inteligentă, cultivată, băieţoasă, foarte marcată de detenţia ei în închisorile comuniste şi puţin mai originală. Era agreabilă şi avea un dar deosebit de a povesti. A fost şi pacienta mea la un moment dat şi a fost puţin timp măritată cu Bobi Dendrino.

Avea darul scrisului şi a publicat câteva volume sub pseudonimul de Oana Orlea. S-a împrietenit foarte mult cu o bună doctoriţă, specialistă în oncologie, cu care a plecat în Franţa unde s-au stabilit lângă Paris şi unde le-am întâlnit. A continuat să scrie de astă dată însă cărţi inspirate de suferinţele pe cari le-a îndurat sub comunişti printre cari Les Anées volées – dans le Goulag roumain à seize ans.

*****

Partea (X)
Autor: Constantin Bălăceanu-Stolnici

Palatul Cantacuzino avea, în stânga lui, un mic teren verde, o grădiniţă cu câţiva pomi  pe care apoi s-a ridicat o clădire mică de care îmi amintesc foarte vag. Aceasta, după 1930 a fost înlocuită cu blocul care se menţine neschimbat până astăzi, bloc la parterul căruia s-au succedat o serie de restaurante mici de mâna a doua.

În continuare, se află un loc viran. În copilăria mea, acolo era o casă frumoasă aristocratică în stil eclectic chiar pe colţul Căii Victoria cu strada general Manu, o casă cu un fel de turn semicircular dominat de o cupolă. Pe acest loc se afla, odinioară, una din casele lui Alecu Filipescu-Vulpe, supranumit astfel din cauza şireteniei sale. Această casă a fost dărâmată de fiul său, Ion Filipescu-Vulpache, provenit dintr-o legătură extraconjugală a lui conu’ Alecu cu o rudă foarte îndepărtată a sa, Tarsiţa Filipescu. În locul casei părinteşti, Ion şi-a ridicat-o pe cea pe care am cunoscut-o în copilăria mea.

Dincolo de această casă, se afla o grădină cu pomi majestuoşi. Pe locul ei şi al casei Filipescu-Vulpache, astăzi se află un spaţiu viran transformat într-un şantier în care nimeni nu lucrează.

Aici era până de curând o clădire masivă înaltă, probabil cea mai înaltă clădire a vechii Căi Victoria, ridicată prin 1938 de arhitectul Culina pentru a fi sediul Economiei Naţionale. A fost grav şubrezit de cutremurul din 1977, ceea ce a determinat demolarea lui.

Acest spaţiu viran se continuă cu o casă frumoasă, casa Linche-Vernescu, transformată în cazinou. Gestionarii actuali i-au adăugat o marchiză şi au mutilat-o, fără de nici un fel de respect sau decenţă, cu benere, draperii şi afişe, adevărat semn al vremurilor noastre în care prostul gust este dominant.

Socrul meu, E. Hagi-Mosco, îmi povestea, şi apoi a şi scris, istoria acestei case, construită iniţial de un fost perceptor al copiilor lui Alexandru Ipsilante, Jean Baptiste Linchou venit din Marsilia care cu timpul s-a îmbogăţit. Fiul său, pe care l-a avut cu o cârciumăreasă roabă romă a  boierului Hrisoscoleu, şi-a schimbat numele în Lenş şi apoi a fost căftănit boier de Grigore VI Ghika, pe care l-a sprijinit să ia Domnia.

În copilăria mea mai trăia văduva ultimului urmaş al acestui Lenş, care se intitula contesă de Linche de Moissac şi era prietenă cu bunica mea. Nu mai locuia în casa de pe Podul Mogoşoaiei, pe care familia Lenş o vânduse lui Gună Vernescu, unul din fondatorii Partidului Naţional Liberal, ci într-o frumoasă casă din Piaţa Amzei. Metamorfoza acestui Linchou în Lenş şi apoi în conte de Linche de Moissac este una din cele mai amuzante mistificări genealogice pe care societatea românească a acceptat-o în mare parte din cauza marilor bogăţii acumulate de această familie şi a rafinamentului francez al membrilor ei.

Aspectul de astăzi al casei îl datorăm lui Gună Vernescu, care l-a însărcinat pe arhitectul Ion Mincu să o restaureze după ce fusese devastată de un incendiu.

Când eram copil, casa era proprietatea statului căruia – după câte mi s-a spus –  i-o vânduse Gună Vernescu din cauza unor greutăţi financiare. Mi-aduc aminte că a fost reşedinţa ministerului economiei şi la un moment dat şi a preşedinţiei Guvernului.

De câte ori mă uit la această casă-cazinou, îmi amintesc că a fost de două ori ocupată de armatele ruseşti. Prima oară în timpul războiului Crimeei când cneazul Gorceacov a instalat aici cartierul său general unde l-a avut ca oaspete pe marele scriitor Lev Tolstoi, pe atunci locotenent şi apoi în 1944 când trupele sovietice au preluat-o şi i-au deteriorat, potrivit obiceiurilor lor, interioarele elegante pictate de pictorul Mirea. Fiind instituţie publică, nu am vizitat această casă decât după ce a devenit cazinou şi restaurant. A fost restaurată doar parţial, dar încă este o mărturie a rafinamentului elitelor române din secolul XIX.

Dincolo de grădina casei Linche-Vernescu se află o casă – cunoscută sub numele de casa Hristu -, care nu este impozantă, cu un etaj şi cu un portal mare închis cu o poartă masivă de lemn. Actualii locatari pragmatici, dar fără de respect, au stricat aspectul faţadei, instalând la parter termopane. Este o casă care, în afară de agresiunea cu termopanele, nu şi-a schimbat înfăţişarea de când a fost construită în 1871 şi de când am cunoscut-o în copilăria mea.

Vara primară a tatălui meu, Lisette Greceanu, care, printre altele, avea mult umor, odată, întâlnindu-mă în faţa acestei case, pe vremea când eram în primele clase de liceu, mi-a declarat, râzând – fără să-mi dea nici o explicaţie – că această casă îi aminteşte că s-a măritat cu un rus, şi nu cu un rus oarecare, ci un scoborâtor din generalul conte Pavel Kiseleff, fost guvernator al Ţării Româneşti şi Moldovei. Revenit acasă la Stolnici, am povestit bunicului meu – unchiul lui tante Lisette –  cele de mai sus. L-a apucat râsul, dar mi-a explicat… Această casă a aparţinut cândva principesei Zoe Bagration, fiica lui Ştefan Văcărescu-Orbul şi al Alexandrinei Prejbeanu. Zoe era o femeie energică şi inteligentă care a reuşit să se mărite cu principele Alexis Kirilovici, din vechiul neam georgian al Bagrationilor cu mare trecere la curtea de la Sankt Petersburg cu care a avut o fiică, principesa Alexandra (Alina) Bagration.

Aceasta a fost, pentru puţin timp, măritată cu marele vornic Manole Băleanu, de care a divorţat în 1836. Ea a fost eroina unei lungi poveşti de dragoste cu Pavel Kiseleff care, din nefericire, nu a putut să se însoare cu ea, căci Ţarul i-a interzis să divorţeze de soţia sa, Sofia (născută Potoska), care trăia în Rusia, unde se deteriorase mintal foarte grav. Din această poveste s-au născut doi băieţi şi două fete care au fost adoptaţi de Iacovache Prejbeanu şi soţia sa, Safta Drugănescu, deoarece Kiseleff nu a putut să-i recunoască oficial. Una din fete, Elena, s-a măritat cu viitorul mare genealogist, Ştefan Greceanu (socrul lui tante Lisette), şi cealaltă, Ana, s-a căsătorit cu cunoscutul istoric, arheolog şi scriitor Alexandru Odobescu. În ultimii ani, Zoe Bagration și-a cedat casa soţilor Odobescu şi s-a mutat în casa pe care am aminit-o, situată  ceva mai sus pe Calea Victoriei. Paul Emil Miclescu aminteşte că Zoe discuta de la balcon la balcon, peste Podul Mogoşoaiei, cu Cleopatra Trubetskoy, care locuia vis-à-vis, în casa pe care am amintit-o mai sus.

Nu trebuie confundată această Alexandra Bagration cu faimoasa Caterina Bagration, văduva generalului Piotr Bagration şi strănepoata principelui Potemkin care, împreună cu ducesa de Sagan, îşi făceau de cap în timpul Congresului de la Viena din 1815, trecând din patul Ţarului Alexandru I în cel al lui Metternich şi apoi în cel al ducelui de Baden.

Lipită de casa Hristu, dar puţin mai retrasă faţă de partea carosabilă, se află o locuinţă de la începutul veacului XX, fără istorie. În această casă au trăit ultimii lor ani de viaţă şi au murit Grigore Duca (fratele lui I. Gh. Duca), împreună cu soţia, sa pe care noi o numeam tante Miouche (născută Niculescu-Dorobanţu). După moartea lor, apartamentul a fost locuit de fosta lor menajeră Nataliţa, care a fost apoi bucătăreasa noastră. Astăzi clădirea a fost renovată şi transformată într-un hotel, hotelul Moxa.

Strada Moxa, la sfârşitul secolului XIX, era numită strada Barbu Catargiu, fiindcă acesta își avusese locuinţa pe Calea Victoriei foarte aproape de ea.

Dincolo de strada Moxa se află vechea clădire a Academiei Române, ridicată pe locurile unei case a lui Stănuţă Cezianu şi a alteia a lui Filipescu Vulpe. Această clădire nu şi-a schimbat aspectul de când eram copil. Totuşi, în curtea Academiei, spre bulevardul Dacia, între timp, Duiliu Marcu a ridicat, în anii ‘30, clădirea bibliotecii, care, recent, a fost extinsă şi modernizată. Cea mai importantă schimbare este dispariţia casei lui Ștefan Bellu, care se afla în curtea Academiei, unde acum se găseşte o fântână. Casa Bellu, care a fost sediul editurii Academiei, a fost ireparabil deteriorată de cutremurul din 1977, ceea ce a dus la demolarea ei. De această Academie mă leagă foarte multe amintiri pe care le voi relata în altă parte.

În faţa Academiei Române, dincolo de parcul N. Iorga, se află o biserică cu hramul sfântul Niculae, de zid, cu pridvor lombard despre care ştiu că a fost ridicată pe locul unei vechi biserici de lemn ctitorită de jupânul Dima Tabacu şi de popa Cozma într-o mahala periferică mlăştinoasă. Nu este o biserică voivodală sau boierească, ci una ridicată de locuitorii mahalalei respective. De aceea, este cunoscută drept biserica Sf. Nicolae Tabacu. Când eram copil, bunica mea, care a contribuit la rezidirea ei la sfârşitul secolului XIX, mi-a povestit că era o biserică specializată în blesteme. Nu trebuie să uităm că, în trecut, blestemele erau obişnuite şi chiar folosite în actele notariale (donaţii, testamente) şi în sentinţele judecătoreşti. Îmi povestea despre existenţa unui adevărat ritual în care, când se pronunţa blestemul, se stingeau lumânările într-o căldare cu smoală. De aceea, când eram copil, treceam cu oarecare teamă pe lângă această biserică. De curând, Răzvan Theodorescu mi-a povestit că, după ce Alexandru Vodă Şuţu a dăruit ca zestre fiicei sale nişte pământuri de lângă Târgovişte, libere încă de pe vremea lui Matei Basarab, târgoveţii acestui oraş s-au răsculat. În final, au venit într-o procesiune mare, având în frunte preoţi în odăjdii cu lumânări aprinse şi s-au oprit la biserica Sf. Nicolae Tabacu, unde l-au blestemat pe domnitor, stingând lumânările în oale de lut cu păcură. Domnul a murit otrăvit puţin timp după aceea (în 1821), deşi anulase donaţia cu pricină. De atunci ar data expresia „gură de Târgovişte”. În această biserică am botezat acum, peste o jumătate de veac, împreună cu distinsul jurist Ionică Băcanu, pe actualul mare avocat Ion Nestor (patronul unui mare birou de avocatură), de tatăl căruia mă leagă multe amintiri pe care le voi povesti în altă parte.

*****

Partea (XI)
Autor: Constantin Bălăceanu-Stolnici

Vis-a-vis de Academia Română, în continuarea Bisericii Sf. Nicolae Tabacu, se afla, până de curând, o clădire de la începutul secolului XX în stil eclectic, cu o curte mare în faţă în care funcţionase cândva Institutul Moteanu, o şcoală liceală cu un deosebit prestigiu pentru fete.  Această clădire a fost recent dărâmată şi acum acolo există un loc viran şi un embrion de şantier.

Între biserică şi Institutul Moteanu exista o casă urâtă de care îmi aduc vag aminte, în care funcţiona o făbricuţă de mobile.  Se pare că acolo ar fi locuit Barbu Catargiu, cel asasinat în dealul mitropoliei la ordinul lui Alexandru Ion Cuza. Acum pare şi mai urâtă. În ea a existat, până de curând o policlinică cu plată. Este una din casele care nu fac cinste Căii Victoria, mai ales că iese agresiv din aliniamentul celorlalte case. Este însă la origină una din cele mai vechi case de pe Podul Mogoşoaiei, care prin secolul XVIII a aparţinut lui Marcu Ovreiul.

Între Institutul Moteanu şi bulevardul Dacia, în schimb, se afla şi se află şi astăzi o frumoasă casă, una din cele mai arătoase ale vechiului Bucureşti, cu un etaj şi mansardă în stil eclectic francez, ridicată la începutul secolului XX de Costică Cezianu. Cum a ajuns în proprietatea statului german nu am putut să aflu. Cert este că în copilăria şi adolescenţa mea acolo era legaţia şi, mai apoi, ambasada Germaniei.

În tinereţea mea acolo s-au perindat două personalităţi care au influenţat mult politica şi indirect viaţa noastră. Primul a fost Wilhelm Fabricius, ambasadorul german care a monitorizat şi manipulat societatea românească la sfârşitul domniei regelui Carol II şi la începutul regimului Antonescu; a fost ambasadorul din perioada dictatului de la Viena şi a abdicării regelui Carol II. Era înalt, avea o înfăţişare aristocratică şi un comportament elegant de diplomat de carieră. Se bucura de unele simpatii în societatea românească şi era apreciat pentru tactul său. Trebuie să recunosc că atunci când îl întâlneai era o prezenţă agreabilă care contrasta cu asprimea regimului pe care-l reprezenta.

Al doilea a fost Manfred von Killinger, urmaşul lui Fabricius, care a condus ambasada germană în timpul rebeliunii legionare (ianuarie 1941), când a susţinut pe Antonescu împotriva Gărzii de fier care era sprijinită de Gestapo. Apoi a controlat activitatea regimului Antonescu până la prăbuşirea acestuia. Imediat după numirea sa am aflat cu toţii că a făcut parte din elitele nazional-socialismului german, ocupând funcţii importante, printre cari aceea de prim ministru al Saxoniei şi că a instrumentat acţiuni dure de represiune. De asemenea am aflat că a fost implicat în asasinarea lui Mathias Erzberger, care a fost mâna dreaptă a cancelarului german Bethmann Hollveg din timpul primului război mondial şi unul din semnatarii armistiţiului din octombrie 1918. Societatea românească a mai aflat că acest Killinger a scăpat datorită antisemitismului său violent de marea epuraţie din cursul „Nopţii cuţitelor lungi”, când a fost doar transferat în diplomaţie. S-a constatat ulterior că în România a avut misiunea de a determina intrarea în război a României împotriva URSS, de a controla şi influenţa pe Antonescu  şi de a încerca să impună aplicarea soluţiei finale împotriva evreilor de la noi. Doctorul Stroescu – care, cum am mai  menţionat, a fost medicul personal al mareşalului Antonescu – mi-a povestit câte momente dificile Killinger le-a creat acestuia din cauza neaplicării măsurii de deportare a tuturor evreilor din România spre lagărele de exterminare din Germania şi Polonia. De la început nu s-a bucurat de simpatia bucureştenilor.

Îmi aduc aminte de succesul înregistrat de articolul satiric Baroane împotriva lui Killinger, publicat în toamna anului 1943 de Tudor Arghezi în rubrica sa Bilete de Papagal din ziarul „Informaţia Zilei”. Ziarul s-a epuizat în primele ore şi circula din mână în mână. Era de o violenţă extraordinară. Mi-aduc aminte şi acum de unul din pasaje:

„… Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune!…”

Killinger, spumegând, a cerut extrădarea sa în Germania, dar Antonescu s-a mulţumit să-l trimeată în lagărul de la Târgu Jiu.

Pe Killinger l-am văzut de câteva ori în restaurantul hotelului Athenee Palace. Era mic de stat, cu un aspect vulgar, sever, cu o privire răutăcioasă şi purtând o mustaţă ce copia într-un anume fel pe cea a lui Hitler. Nu avea deloc aspectul unui diplomat. Se credea mare scriitor, deşi operele sale au fost de mâna a doua.

Lovitura de stat a regelui Mihai de la 23 august 1944 l-a surprins la Săftica unde – potrivit zvonurilor care au circulat atunci – se dusese într-o escapadă cu secretara sa. Dându-şi seama că dacă ajunge pe mâinile ruşilor nimereşte  în lagărele comuniste, iar dacă ajunge la aliaţi soarta sa nu va fi mai bună, s-a împuşcat în cap  în clădirea ambasadei. Aşa a scăpat de procesul de la Nüremberg şi de ştreang şi aşa a ajuns încă odată în actualitate în presa românească. Evenimentul nu a creat senzaţia pe care normal ar fi trebuit să o genereze, căci s-a pierdut printre celelalte evenimente grave care au marcat trecerea noastră din tabăra Axei în aceea a Aliaţilor.

Comuniştii au transformat clădirea ambasadei germane într-un teatru şi i-au adăugat o anexă,  iar după 1989 a fost un cazinou până ce statul german a recuperat-o şi probabil o va restaura.

În copilăria mea bulevardul Dacia (sau mai exact prelungirea Bulevardului Dacia dintre Piaţa Romană şi Calea Griviţei nu era încă realizată Ambasada germană era pe strada Cosma care, printr-un traseu destul de întortocheat, ajungea în strada Romană şi apoi aceasta ân Piata Romană.

Pe strada Cosma după ambasada germană era şi este o casă frumoasă cu demisol, parter şi un etaj în stil eclectic care a aparţinut profesorului de farmacologie Socrate Lalu. Acesta la curs avea obiceiul să spună făcându-şi semnul crucii:

„Nu cunosc decât patru medicamente sigure: pulberea de digitală, aspirina, sarea amară şi morfina.”

A avut un fiu Pătru care a fost tot medic şi a lucrat în Institutul de Geriatrie Ana Aslan. L-am avut colaborator. Era tipul de medic de familie cald, apropiat, fără pretenţii ,eficient şi modest. A fost bun, generos şi plin de umor. Ne povestea amuzat cum doamna Aslan îl punea să se ascundă în dulapul medicilor ca să surprindă conversaţiile lor particulare, pe care apoi să i le relateze. Era şi un pasionat pescar. L-am văzut odată la Cheia pescuind păstrăvi pe care apoi îi prepara pe loc cu un mic grătar pe care-l purta într-o traistă. A locuit împreună cu soţia lui, Mona Mavrocordat, şi a murit într-un mic apartament la demisolul casei sale părinteşti. În această casă astăzi se află restaurantul – bistrou Jariştea.

În continuare se află eleganta casa a lui Nicolae Kreţulescu, peste drum de care se afla casa lui Scarlat Kreţulescu in stil neoclasic construită de arhitectul Rudolf Arthur Borroczin, în care astăzi se află Muzeul Literaturii Române, după ce câtva timp a găzduit Muzeul Româno-Rus.

*****

Partea (XII)
Autor: Constantin Bălăceanu-Stolnici

Prelungirea bulevardului Dacia de astăzi era parţial ocupată de o casă datând din secolul XVIII denumită „casa cu lanţuri” în care a locuit faimosul kneaz Moruzzi, o personalitate care a dominat societatea bucureşteană de la sfârşitul secolului XIX şi care, printre altele, a fost şi prefect al Capitalei. Casa a fost rasă în 1941. Era o casă tipică pentru boierimea din epoca fanariotă în care îmi amintesc a fost la un moment dat Muzeul Oraşului Bucureşti.

Mi-aduc aminte că, atunci când a fost inaugurată prelungirea bulevardului Dacia care leagă Piaţa Romană de Calea Griviţei, un mucalit a avut ideea să o denumească „bulevardul celor două toalete”, căci la ambele sale capete se afla câte o toaletă publică.

Pe trotuarul de apus, al numerelor fără soţ ale Căii Victoria, între intersecţia acesteia cu Bulevardul Dacia şi cea cu Calea Griviţei – fostul Pod al Târgoviştei – se află două case luxoase pe care le-am admirat de când eram copil şi care nu au suferit nici o modificare sensibilă de atunci. Ele sunt o mărturie a modului cum arăta Podul Mogoşoaiei de odinioară.

Prima din ele este casa Monteoru, o casă de o frumuseţe elegantă ce exprimă rafinamentul elitelor româneşti de la sfârşitul secolului XIX. Acest lucru este cu atât mai interesant cu cât nu este o casă boierească, ci o casă a marii burghezii. Ea a fost construită de Alecu Niculescu în a doua jumătate a secolului XIX şi cumpărată ulterior de moşierul buzoian G. Monteoru de la Sărata Monteoru. Acesta a angajat doi arhitecţi, Ion Mincu şi Nicolae Cuţarida care i-au dat aspectul exterior şi interior pe care le păstrează până astăzi. Este o casă în stil eclectic având pe faţadă un balcon interesant cu două coloane şi o cupolă îndrăzneaţă. Interioarele sale cuprind saloane somptuoase şi scări elegante. Ceea ce îmi place la această clădire este mica grădină din faţa ei cu plante exotice şi cu o statuie adusă se pare din Grecia. Deosebit de instructiv pentru cei ce vor să cunoască Bucureştiul de altă dată, al epocii cailor şi caleştilor, este prezenţa în spatele casei, pe latura bulevardului Dacia a dependinţelor de odinioară ale casei Monteoru, ale căror aspect este caracteristic.

Monteoru, om foarte bogat, şi-a lăsat averea celor două fiice ale sale, Virginia (care se va mărita cu marele om politic liberal, dr. Constantin Angelescu) şi Elena. Casa de pe Calea Victoriei a  revenit Elenei care s-a măritat cu Lăscăruş Catargiu. De aceea mulţi vorbesc de casa Monteoru-Catargiu. Acest Lăscăruş era fiul unui Lascăr Catargiu care nu trebuie confundat cu marele om politic (cu care se înrudea) şi al unei persoane extrem de pitoreşti, Elena, născută Ghika, fiica lui beizadea Costache, care, la rândul său, era fiul domnitorului Grigore IV Ghika. Această Elena, supranumită „La belle Helene”, care locuia în casele Ghika de pe strada Banului, astăzi dispărute, a dominat societatea bucureşteană de la începutul secolului XX. Era o personalitate forte despre care am auzit multe poveşti, dar pe care nu am cunoscut-o. Se spunea că a fost o mamă tiran care şi-a chinuit cele două fiice ale sale, Elena şi Margareta. De asemenea, gurile rele spuneau că era foarte hrăpăreaţă şi că l-ar fi vândut pe Lăscăruş lui Monteoru pentru ca fiica lui să devie boieroaică.

Lăscăruş şi Elena Catargiu nu au adus nicio modificare casei. Când au venit comuniştii aceştia au ocupat casa, dar i-au lăsat pe soţii Catargiu să locuiască în ea la mansardă până ce au murit. Lăscăruş, nu ştiu cum s-a învârtit, dar a reuşit să devină vicepreşedinte al Asociaţiei Române pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică bine cunoscută sub numele de ARLUS al cărei preşedinte a fost Mihail Sadoveanu. Aceasta i-a conferit lui Lăscăruş o oarecare imunitate în contextul aşa numitei „lupte de clasă”. Soţii Catargiu au donat casa ARLUS-ului. După cum i-a povestit Alexis (Bichi) Catargiu Georgetei Filitti, această donaţie a fost făcută de bună voie cu scopul de a putea rămâne în continuare în casa respectivă. Urmaşii lui Monteoru care revendică pentru ei această casă afirmă însă că donaţia casei a fost făcută sub ameninţarea cu revolverul. Când scriu aceste rânduri, casa este sediul Uniunii Scriitorilor şi are la demisol un restaurant numita Gatopardo.

Între casa Monteoru şi Calea Griviţei se menţine ca şi în copilăria mea o clădire impozantă cu un corp central şi două aripi, toate cu un parter, două etaje şi o mansardă în stil eclectic. Acolo, în copilăria mea, era sediul Ministerului de Finanţe, care a funcţionat aci până în 1978. Prin anii ‘50, timp de câteva luni am ţinut locul colegului şi prietenului meu, Aon Oprescu, şi am dat consultaţii de neurologie într-un cabinet mic şi întunecat destinat funcţionarilor Ministerului de Finanţe. Interiorul era rece şi lipsit de eleganţă şi căldură, ca toate clădirile administrative. Nu am găsit nimic din somptuozitatea lui de odinioară, amintită şi de Ion Ghica.

Este – cum îmi spunea bunicul meu – una din cele mai vechi case de pe Podul Mogoşoaiei construită la începutul secolului XIX la sfârşitul perioadei turcofanariote. Iniţial a fost o locuinţă privată începută de boierul C. Faca şi terminată de vistiernicul Grigorie Romanit (de unde numele acestei case), unul din acei greci bogaţi veniţi la noi ca negustori sau bancheri şi apoi căftăniţi, care a mobilat-o şi împodobit-o cu un lux deosebit. După moartea acestuia, a trecut în timpul domniilor regulamentare în stăpânirea statului, fiind afectată, după Unirea Principatelor,  Visteriei (Ministerului de Finanţe) când i s-au adăugat cele două aripi laterale.

După cutremurul din 1977, Elenei Ceauşescu i-a venit ideea să plaseze în casa Romanit toate obiectele de artă aflate în colecţiile particulare. Operaţia a fost executată de Tamara Dobrin, membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român şi Vicepreşedintă a Consiliului Culturii, care mi-a explicat că această măsură a fost luată ca să pună la un loc, într-o clădire supravegheată sub o pază mai eficientă operele de artă. Nu a putut sau nu a vrut să înţeleagă că prin această măsură colecţiile îşi pierdeau personalitatea şi numai corespundeau concepţiilor creatorilor lor. Incultura comuniştilor şi-a exercitat încă odată influenţa nefastă.

Vis-a-vis de aceste două case, pe partea numerelor cu soţ, aspectul Căii Victoria s-a schimbat radical. În copilăria mea, aici se înşirau câteva case vechi, fără particularităţi deosebite, pe care mi le amintesc vag. La parterul uneia din ele era băcănia Babeş, de la care se aproviziona pentru noi bucătarul nostru.

Astăzi, pe acest tronson de la bulevardul Dacia la strada biserica Amzei, se găsesc trei blocuri moderne care aparţin la trei epoci diferite, la ridicarea cărora am asistat. La mijloc, se află frumosul bloc construit de Duiliu Marcu pentru Regia Monopolurilor de Stat (unde astăzi se află Ministerul Economiei). A fost ridicat în anii 1934-1941 în cadrul amplei restructurări urbaniste din cursul perioadei de boom economic, care a urmat marii crize din 1929. Cred că este una din cele mai reuşite realizări ale lui Duiliu Marcu şi reflectă perioada domniei pe nedrept mult hulitului rege Carol II, a cărui amprentă pozitivă asupra aspectului Bucureştilor este de netăgăduit. Este o construcţie care, la vremea ei, a suscitat multe comentarii în general foarte favorabile.

Între acest bloc şi bulevardul Dacia se ridică o construcţie interesantă ridicată în ultimii ani care este caracteristică pentru ceea ce a fost numit epoca de tranziţie „în care arhitecţii noştri, de prea multe ori, şi-au cam făcut de cap, deteriorând aspecte remarcabile ale capitalei noastre. Din fericire, acest bloc al hotelului Golden Tulip Bucharest este unul din cele reuşite.

În schimb, în partea cealaltă, blocul Ministerului Economiei se continuă cu un bloc lamentabil pe care l-am văzut ridicându-se în trista  perioadă a lui Gh. Gheorghiu Dej.

În faţa acestui bloc din 1960 se află frumoasa statuie a „alergătorilor”, creată de sculptorul  François Boucher, care a fost adusă aici din grădina Ateneului Român.

Acest bloc se află aproximativ pe locul unde înainte eram obişnuit să văd o serie de locuinţe, printre cari o casă boierească mică, dar cochetă, relativ modestă, care se pare că era frumos mobilată şi decorată. Era una din acele case cu istorie, căci fusese cumpărată de Al. Ion Cuza de la un grec, Emanoil Zefcari, şi dăruită principesei Maria Obrenovici cu care a avut doi copii şi cu care era în pat la 11 febr. 1866 când a fost detronat.

Această Maria Obrenovici era fiica baş boierului Costin Catargiu şi a Smărăndiţei Balş îndârjiţi antiunionişti din Iaşi. Frumoasă, inteligentă, bogată şi instruită, această moldoveancă a fost un personagiu de roman care a strălucit în rândurile protipendadelor din Iaşi, Belgrad şi Bucureşti, fiind printre altele mamă de rege (Regele Milan al Serbiei), amantă a unui domnitor şi doamnă de onoare a unei împărătese (Augusta a Germaniei). La 44 de ani s-a sinucis la Dresda după ce a aflat că suferă de cancer.

Blocul comunist amintit, împreună cu un bloc similar, străjuiesc jalnic intrarea în strada Biserica Amzei pe care şi astăzi se înşiră câteva case remarcabile ca cele ale lui C. Arion, Maria Mihăescu (Miţa Biciclista), Marghiloman, sau ambasada Franţei şi Aşezămintele Brătianu. Această strada purta odinioară numele de strada Lascăr Catargiu.

*****

Partea (XIII)
Autor: Constantin Bălăceanu-Stolnici

Dintre aceste case, cu mult cea mai arătoasă este aceea a lui Miţa Biciclista pe care oricine o mai poate admira la colţul dintre strada Biserica Amzei şi strada Christian Tell. Pe această, Miţa Biciclista nu am cunoscut-o deşi a trăit mult, până în 1968. A fost una din acele femei care prin frumuseţea lor şi viaţa extravagantă pe care au dus-o s-au impus în istoria oraşelor. Miţa Biciclista a fost una din femeile care au dominat o anumită latură a vieţii bucureştene interbelice, atât prin aventurile ei cu personalităţi mari ale vremii, cât şi prin modernitatea ei. A fost prima femeie care a mers pe bicicletă prin capitala noastră şi a fost prima femeie care s-a scăldat în costum de baie. A fost în centrul multor scandaluri mondene, dar a rămas şi eroina unei adevărate mitologii pe care gurile rele şi invidioase, dar şi presa, au creat-o. De altfel, şi porecla ei i-a dat-o G. Ranetti, redactor şef la „Furnica”, pentru a se răzbuna de faptul că i-a respins avansurile insistente. Avea un snobism amuzant de piesă de teatru bulevardieră. Printre altele, vorbea franţuzeşte şi cu cei care nu o pricepeau şi nu mergea decât la marii coafori şi la marile restaurante, în special la Athenee Palace. A fost, printre altele, un fel de egerie a prof. Nicolae Minovici. În a doua parte a vieţii ei a fost măritată cu un general Dumitrescu, căreia îi era profund devotat.

Vis-a-vis de strada Biserica Amzei, la intrarea în Calea Griviţei, se află una din cele mai dezastruoase construcţii de pe Calea Victoriei. Este vorba de blocul stalinist dintre Calea Griviţei şi palatul Stirbey unde, la un moment, dat a fost un institut de proiectări de chimie industrială. Mărturisesc că atunci când l-am văzut terminat am fost şocat.

De câte ori mă aflu în acest loc de pe Calea Victoriei, cu aceste trei blocuri pe care le-am amintit mai sus, îmi revin în minte toată mizeria şi incultura ce au caracterizat societatea comunistă. Este un punct de referinţă pe care orice vizitator ar trebui să-l vadă şi să-i înţeleagă mesajul negativ care răsună ca acel strigăt al „corbului” lui E. A. Poe: „nevermore!”.

Această intersecţie a Căii Victoria cu Calea Griviţei avea în copilăria mea un aspect aproape parisian. Astfel, pe Calea Griviţei, de partea opusă Casei Romanit, se afla un şir de case elegante cu unul şi două etaje şi unele din ele cu mansarde şi acoperişuri pline de farmec. Erau case boiereşti sau ale marii burghezii, care toate au fost rase şi înlocuite cu blocuri proletare – cum am mai spus – de tip stalinist. Reamintesc că în faţa începutului Căii Griviţa se aflau case cu faţade interesante de la sfârşitul secolului XIX.

Faţă de perioada copilăriei mele, cele mai tragice „agresiuni” s-au făcut asupra palatului Stirbey. E drept că aspectul clădirii spre Calea Victoriei este acelaşi. Este o faţadă în stil clasic realizată de arhitectul Fr. Hartmann la solicitarea lui Alexandru Stirbey, fiul domnitorului în 1888.

Bunica mea îşi amintea de aspectul acestei faţade dinainte de remanierile lui Hartmann. Printre altele nu avea turnul dinspre Calea Griviţei şi nici etajul cu cariatide de deasupra intrării principale. Avea, se pare, un aspect mai sobru datorat arhitecţilor Villacrosse şi von Ott care au completat clădirea iniţială pe care arhitectul Michel Sanjouand a făcut-o pentru domnitorul Barbu Stirbey.

În copilăria mea, în faţa palatului era o curte-esplanadă – o curte de onoare – cu un rond de flori la mijloc şi înconjurată de un gard de fer forjat. Pe latura de nord a aceste curţi se afla o clădire în formă de templu grec care fusese cândva un corp de gardă. Ansamblul acesta respira într-un cadru degajat făță de blocurile care-l flanchează şi îl sugrumă azi. În spate era o grădină cu o vegetaţie bogată şi unele dependinţe extrem de interesante printre cari două de o deosebită valoare: grajdurile în formă semicirculară şi depozitul de vinuri dinspre strada Budişteanu, cu pivniţe remarcabile şi cu un sistem de galerii, Tot complexul avea alura acelor „hoteluri” ale aristocraţiei franceze din cartierul Marais al Parisului.

Era cea mai frumoasă din clădirile aristocratice bucureştene din secolul XIX. Aceste clădiri nu erau numai locuinţe, dar şi locul dineurilor, dejunurilor, recepţiilor şi mai ales al balurilor. Saloanele acestor clădiri erau gândite pentru astfel de manifestări mondene care caracterizau viaţa societăţii româneşti până ce totul a fost năruit de „prietenii” noştri de la răsărit Palatul Stirbey ca şi casa Şuţu din Piaţa Universităţii erau vestite pentru balurile ce aveau loc în încăperile lor.

Tradiţia balurilor din casele boiereşti era veche, încă de pe vremea turcofanariotă. La noi în familie se vorbea mult de balurile date de marele logofăt Costache Bălăceanu (frate cu străbunicul meu Iancu Bălăceanu) în casele sale de pe Podul Beilicului (astăzi Calea Şerban Vodă) din faţa Bisericii Sfântul Spiridon Nou a Ghiculeştilor, casă care se mai menţine şi astăzi, dar cu multe transformări negative mutilante. Se povestea că în 1833 în cursul unui astfel de bal în care se petrecea în curtea de onoare din faţa casei unde se afla un bazin de apă, consulul austriac Timoni s-a îmbătat şi în timp ce dansa cu soţia gazdei a căzut în apă, ceea ce a provocat râsul tuturor şi un cuplet de versuri satirice în presa timpului.

La prima mutilare am fost martor în anul 1931 când, sub pretextul lărgirii Căii Victoria, pavilionul gărzii şi cea mai mare parte din curtea de onoare au dispărut. Sunt convins că această lărgire localizată exclusiv la acest nivel a fost făcută „ad personam” împotriva principelui Barbu Stirbey. Din discuţiile din casă cunosc ura pe care regele Carol II o nutrea împotriva lui Barbu Stirbey, care susţinuse cu energie eliminarea de la succesiune şi exilarea sa după scandalul cu Zizi Lambrino.

A doua mutilare pe care am trăit-o a fost realizată sub Gh. Gheorghiu Dej prin ridicarea monstruosului bloc din dreapta sa care-i distruge integrarea în peisajul urban.

Nu am fost în palatul Stirbey decât în scurta perioadă când în timpul soţilor Ceauşescu a fost un muzeu al Ceramicei.

În schimb ştiu că în timpul războiului a fost un centru al Intelligence Service-ului condus de G. Boxshal, care fusese primul soţ al Elisei, una din cele patru fiice ale principelui Barbu Stirbey şi ale Nadejdei Bibescu. Pe Boxshal l-am întâlnit la Londra, mult mai târziu în cursul unui dejun la care m-a invitat la „United Services Club” unde mi-a povestit – cât se poate poveşti – despre rolul său.

Ceea ce foarte puţină lume ştie este că tot în această casă Stirbey a fost şi un centru conspirativ  împotriva participării noastre în război alături de Axă şi pentru obţinerea unui armistiţiu din partea aliaţilor. Ani de zile mai târziu fiind chemat ca medic să consult pe altă fiică a lui Barbu Stirbey, Nadejda măritată cu Şerban Flondor, care fusese coleg cu tatăl meu la şcoala militară Theresianum din Viena imperială, aceştia mi-au povestit o serie de evenimente legate de această conspiraţie. În casa Ştirbey, această activitate era dirijată de Barbu Ştirbey de fiica sa Eliza cu cel de al doilea soţ al ei, Al. Creţeanu, de Gr. Niculescu Buzeşti, alt ginere al lui Stirbey, şi de Constantin Vişoianu. Coordonatorul lor politic principal era Iuliu Maniu. Aspectul cel mai surprinzător este că au putut activa fără ca autorităţile să se sesizeze. Mai mult încă, în aprilie 1944, după ce marile bombardamente anglo-americane începuseră, în ziua în care Barbu Ştirbey, cu C. Vişoianu şi soţii Creţeanu au plecat „în mare secret” la Cairo pentru a negocia condiţiile unei capitulări a României, cu puţin timp înainte de a ieşi din casă a venit un curier care, spre  surpriza tuturor, a adus un splendid buchet de trandafiri Elizei Creţeanu cu un bileţel din partea lui M. Antonescu în care i se ura succes! Mai târziu am aflat că trimeterea emisarilor respectivi la Cairo a fost discutată de Iuliu Maniu cu mareşalul Antonescu şi cu Mihai Antonescu. Ceea ce m-a surprins şi a surprins şi pe complotiştii noştri, (cum mi-au mărturisit Boxscal şi Şerban Flondor) a fost faptul că serviciile secrete germane (GESTAPO-ul lui Himmler şi Abwer-ul care, după eliminarea amiralului Canaris, ajunsese sub conducerea generalului Schellenberg) nu a aflat de activităţile din casa Ştirbey.

Pe Barbu Ştirbey practic nu l-am cunoscut. L-am văzut de câteva ori şi am schimbat câteva vorbe cu el când a fost internat la clinica prof. N. Lupu unde eram intern. Puţin timp după aceea „Prinţul Alb”, cum i se spunea, a murit de un cancer de ficat (1946). Voi mai menţiona pe Barbu Ştirbey în alte părţi ale amintirilor mele.

De la Piaţa Victoriei până la casa Ştirbey şi până la strada Biserica Amzei. Calea Victoriei a fost şi este în general o arteră rezidenţială cu puţine clădiri comerciale. De aici înainte spre Dâmboviţa, Calea Victoriei a fost şi este o cale predominent de prăvălii, restaurante, cafenele şi cofetării. A fost şi este cea mai importntă şi mai luxoasă cale comercială a Bucureştilor. Pe ambele trotuare se înşirau clădiri negustoreşti având la parter vitrine elegante întrerupte de unele  clădiri instituţionale şi de trei biserici. Acest aspect comercial de lux a fost în special dezvoltat pe porţiunea dintre Piaţa Palatului Regal şi intersecţia cu bulevardul Regina Elisabeta porţiune care, în perioada interbelică, era şi marea promenadă a pietonilor ce se înghesuiau cu miile de dimineaţa până seara ca şi când ar fi fost tot timpul o manifestaţie populară.

*****

Partea (XIV)
Autor: Constantin Bălăceanu-Stolnici

Între Palatul Ştirbey şi strada Berthelot erau case negustoreşti cu vitrine la parter şi unul sau două etaje ca cele care s-au mai păstrat în centrul istoric. Îmi amintesc că strada Berthelot s-a numit, în trecut, strada Fântânei şi mai apoi strada dr. Lueger. În anii ‘30, aceste case au fost înlocuite cu clădirile moderne care se află şi astăzi. Printre noile prăvălii era un magazin de mănuşi de lux, o frizerie importantă şi magazinul Gioconda, unde se vindeau obiecte de artă, articole de lux şi ceramică importate din Italia care au avut la un moment dat un mare succes. Părinţii mei au cumpărat de acolo obiecte de ceramică şi draperii pentru conacul de la Stolnici.

Cam în acest loc, în faţa casei lui Algiu, de mult, la începutul secolului XIX, bunicul bunicului meu, marele ban Constantin Bălăceanu, şi-a ridicat o casă care numai există. Acesteia i-a făcut un balcon clasic de tip occidental chiar deasupra podului Mogoşoaiei. Când a început construcţia acestuia a fost pârât la domnie că îşi face un balcon închis de tip oriental. Astfel de balcoane Alexandru Ipsilante le interzisese în Bucureşti din cauza aspectului lor „neeuropenesc”. A urmat o anchetă făcută de câţiva boieri divaniţi, de primarul oraşului şi de arhitectul şef (memet paşa). Este interesant că rezultatul anchetei consemnează nu numai că nu era vorba de o cicma de tip turcesc, dar precizează că respectă anumite norme riguroase cu privire la înălţimea sa deasupra nivelului străzii şi că s-au luat toate măsurile ca, în timpul ploilor, apa de pe balcon să nu se scurgă pe capul trecătorilor. Aceste documente de familie dovedesc preocupările urbaniste pe care domnii fanarioţi, mai ales Alexandru Ipsilante le-au avut.

Am vrut să public aceste date la sfârşitul anilor ‘80, dar editorul – nu-i spun numele – a respins textul îngrozit, căci tocmai atunci era în toi campania soţilor Ceauşescu împotriva balcoanelor închise.

Intersecţia Căii Victoria cu str. Berthelot nu avea, ca şi astăzi, nimic special. Institutoarea noastră avea grijă, însă, ori de câte ori treceam pe aici să ne amintească despre teatrul pe care fiica lui Caragea Vodă, domniţa Ralu, îl făcuse în acest loc. A fost primul teatru în înţelesul adevărat al acestui termen din Ţara Românească unde au jucat actori români, dar şi trupe aduse din străinătate, în special de la Viena.

Citind descrierile Bucureştiului din vremea fanarioţilor am aflat că aici se găsea şi o fântână cunoscută sub numele de Fântâna Roşie, de unde şi numele vechi al străzii Berthelot. Nu trebuie să uităm că în trecut fântânile erau extrem de necesare. De aceea domnitorii, boierii sau marii negustori construiau după modelul de la Istanbul fântâni şi puţuri care au dispărut. Amintirea lor se mai păstrează astăzi prin numele unor străzi (Puţul de Piatră, Puţul cu Tei, Puţul cu Plopi, Puţul lui Zamfir sau Fântânica).

Chiar pe colţul de sud al intersecţiei cu strada Berthelot se află un magazin mare de confecţii şi obiecte de lux, magazinul „Radu”, unul din cele mai cunoscute de pe Calea Victoriei. Când eram copil, în spatele acestei clădiri se afla un mic teren viran, în centrul căruia se ridica o casă de un etaj în care erau atelierele unui croitor de lux, croitorul Casei Regale. Acesta mi-a croit şi mie un costum de marinar pe care copiii îl purtau atunci foarte frecvent.

În continuare spre Piaţa Palatului erau câteva clădiri de la începutul secolului XX care se terminau la Hotelul Splendid. Tot acest spaţiu este acum ocupat de Hotelul Bucuresti. În spatele acestor case erau alte case mici de un etaj, toate cu grădini mici care au dispărut cu desăvârşire. Printre ele se strecurau străzi înguste pitoreşti care ajungeau până in strada Luterană.

După 1930, înainte de Hotelul Splendid – chiar în dreptul hotelului Athenee Palace -, s-au ridicat două blocuri. Unul era hotelul Splendid Parc, aparţinând aceluiaşi Stănescu ce avea hotelul Splendid şi hotelul Stănescu de pe strada Regală. Celălalt era blocul societăţii Mica. La parterul blocului Mica era o vestită cofetărie, cofetăria Nestor care a pierit în urma cutremurului din 1977. Când am devenit adolescent părinţii mă duceau pe sora mea şi pe mine la această cofetărie care pe vremea aceea era proprietatea unui domn Cocărescu. Publicul era format din oameni de afaceri, dar mai ales din boema literară. Se vorbea tare şi deseori clienţii discutau de la o masă la alta. Era un public mult mai puţin convenţional decât cel de la Capşa.

În timpul războiului, când locuiam la Athenee Palace, obişnuiam să-mi iau la Nestor, dimineaţa, micul dejun. Acolo îi vedeam deseori pe Barbu Cioculescu, Păstorel Teodoreanu, Tudor-Teodorescu-Branişte, Cezar Petrescu, Vladimir Streinu (care-mi fusese profesor la Piteşti), Tudor Vianu şi Ion Biberi. Câţiva dintre ei, mai târziu peste ani de zile, au devenit pacienţii mei. Pe atunci mi se păreau nişte personagii de excepţie şi îi ascultam cu fascinaţie. Cofetăria avea o particularitate. Exista un parter şi un etaj care era mai luxos şi care constituia un fel de terasă susţinută pe nişte stâlpi şi cu un balcon în interiorul localului. Nu era o simplă cofetărie vestită pentru calitatea şi varietatea prăjiturilor sale, era tot odată o cafenea unde găseai un mazagran minunat şi o braserie. După câte îmi aduc aminte, avea şi un sector de bombonerie, dar care nu era atât de bogat ca cel de la Capşa.

Şirul de case se continua şi dincolo de hotelul Splendid până la grădina Palatului Regal, ocupând spaţiul unde astăzi strada Ştirbey Vodă ajunge la Calea Victoriei. Acolo, pe vremuri, se aflau două hoteluri, hotelul Imperial şi hotelul High Life, separate prin mica stradă a Modei.

Pe celălalt trotuar blocuri rezidenţiale şi comerciale au înlocuit încetul cu încetul  vechile clădiri boiereşti şi negustoreşti care pe vremea copilăriei mele se înşirau de la strada Biserica Amzei până la Athenee Palace.

Într-unul din aceste blocuri – vis-a-vis de strada Banului – a locuit şi a murit în 1986, la 90 de ani, marele actor G. Calboreanu. Avea un apartament relativ modest, plin de trofee şi amintiri ale vieţii sale de actor. La loc de cinste era expusă o reproducere a săbii lui Ştefan cel Mare, pe care Calboreanu a folosit-o în piesa Apus de Soare. Acest mare actor, cu o voce unică, gravă, vibrantă, care a jucat cu mare succes în nenumărate piese din repertoriul naţional şi universal, a devenit notoriu prin rolul lui din această piesă a lui Delavrancea. Era identificat de marele public cu Ştefan cel Mare şi el însuşi îmi spunea că este rolul pe care l-a trăit cel mai intens. Deşi era de neam din regiunea Sibiului, când vorbeai cu el, la bătrâneţe (când l-am cunoscut şi îngrijit), aveai impresia că vorbeşti cu un bătrân moldovean sfătos, plin de umor. Acest monstru sacru al teatrului românesc a avut o bătrâneţe relativ tristă. Trăia solitar, cu resurse modeste, ajutat de o rudă, cred că un nepot. Din cele ce mi-a povestit nu a fost totdeauna aşa. S-a bucurat de o viaţă intensă plină de satisfacţii profesionale, dar şi de plăcerile pe cari viaţa le poate oferi. A fost un  mare hedonic, dar care, totodată, a fost un mare profesionist. L-am admirat în foarte multe din rolurile lui. Prima dată când l-am văzut pe scenă a fost în 1941 la Studioul Teatrului Naţional din Piaţa Amzei, în rolul lui Apostol Bologa într-o piesă bazată pe romanul Pădurea spînzuraţilor a lui L. Rebreanu.

Tot în şirul acestor blocuri îmi amintesc două magazine. Unul era al lui Nelu Mihăilescu, cel mai talentat şi scump cizmar al Bucureştiului interbelic, şi un magazin al lui Djaburov, cu obiecte orientale, dar mai ales cu covoare. Djaburov importa covoare noi din Iran, Turcia şi alte ţări orientale şi le vindea drept covoare vechi. De aceea, pentru a le da o patină care le mărea preţurile, le aşternea pe trotuar, aşa că pietonii călcau pe covoare de pluş, de lux.

Printre aceste blocuri, dintre vechile case patriciene, s-a păstrat una singură, frumoasa casă Algiu sau Toma Stelian, un model pentru cine vrea să cunoască gusturile arhitectonice ale elitelor bucureştene de la sfârşitul secolului XIX. A fost construită pentru Mihai Algiu în 1875 de arhitectul P. Gautterau, în stil clasic (Louis XIV), şi apoi cumpărată în 1895 de Toma Stelian,  care a locuit în ea până în 1914 când s-a mutat în palatul pe care i l-a construi arhitectul Berindei pe şoseau Kiseleff. După o serie de schimbări de destinaţie acum este sediul Grupului de Dialog Social şi al „Revistei 22″.

*****

Partea (XV)
Autor: Constantin Bălăceanu-Stolnici

Acest Toma Stelian a fost un remarcabil personagiu aparţinând elitelor româneşti de la cumpăna veacurilor XIX-XX pe care lumea l-a uitat. A fost un mare avocat, un om politic important, dar mai ales un mare colecţionar de opere de artă care astăzi se găsesc la Muzeul Colecţiilor din casa Romanit, după ce au fost practic „furate” din Muzeul creat în 1926 de Toma Stelian şi apoi donat în 1931 pentru a fi gestionat de stat. A fost şi foarte generos căci a instituit din veniturile sale un sistem de burse pentru studenţii valoroşi. Nu l-am cunoscut, căci a murit în 1925, dar a avut un rol major pentru mine. Tatăl meu a cunoscut-o pe mama mea în 1921 sau 1922 la o recepţie sau un bal din palatul Toma Stelian de la şosea, unde se află acum sediul PSD. Pot spune că acolo s-au pus bazele viitoarei mele existenţe!

Casa Algiu are lângă ea, spre Piaţa Victoriei, un bloc pe care l-am văzut ridicându-se prin 1936 care era cunoscut drept blocul Pherekide după numele proprietarului său. Lipit de casa Algiu-Toma Stelian spre Biserica Albă se află un bloc mai deosebit construit de arh. P. Antonescu la sfârşitul anilor ‘20 (înainte de marea restructurare a arhitectonică din timpul lui Carol II), pentru Asociaţia Inginerilor Rumâni (AGIR), bloc care mi-a plăcut încă din copilăria mea şi de care îmi amintesc foarte bine, deşi nici o întâmplare nu mă leagă de el. Şirul de case este întrerupt de prezenţa Bisericii Albe, o biserică a cărui aspect nu are nimic deosebit. Este aspectul pe care i l-a dat arhitectul J. Sperl când vechea biserică a fost complet transformată prin 1870. După câte ştiu a fost ridicată pe locul unde se afla o biserică ctitorită la sfârşitul secolului XVII de jupâneasa Vişa din Băjeşti împreună cu popa Neagu Dârvaş pe un teren al Văcăreştilor. Mi-aduc aminte că tata ne-a dus pe sora mea şi pe mine să vedem pictura interioară făcută de Tattarescu care reprezentat diferitele personagii în mărime naturală, ceea ce m-a impresionat atunci. Catapeteasma altarului este cea care se afla în biserica metocului episcopiei Buzăului, pe locul căreia se află acum Ateneul Român. Nu mă leagă de ea decât amintiri triste referitoare la înmormântări şi parastase. În copilăria mea, ea nu era sufocată de blocuri ca astăzi. Pe partea stângă se înşiruiau în lungul Căii Dorobanţi, apoi străzii Alexandru Lahovary (astăzi strada G. Enescu), case pitoreşti din secolul XIX de un etaj cu prăvălii la parter.

Într-unul din aceste blocuri – cam vis-a-vis de sediul UNITER – şi-a trăit ultimii ani şi a murit în 1991 una din cele mai frumoase şi talentate actriţe ale teatrului român, Elvira Godeanu. Această „doamnă a scenelor româneşti” – cum i se spunea – a avut un rol deosebit în viaţa bucureşteană interbelică, încântând generaţia părinţilor mei şi apoi a mea cu frumuseţea ei delicată, cu căldura pe care o emana, cu o anumită dulceaţă prin care se exprima şi prin lipsa ei de aroganţă. Era foarte apropiată şi bună. Îmi amintesc cu câtă dăruire s-a implicat atunci când una din servitoarele ei s-a îmbolnăvit. Şi atunci când a depăşit o anumită vârstă şi-a păstrat silueta, eleganţa mişcărilor şi acea vioiciune a ochilor ei care a fascinat publicul românesc câteva decenii. A făcut parte alături de G. Vraca, Aura Buzescu, Lucia Sturdza Bulandra, Maria Filotti, Marioara Voiculescu, G. Calboreanu şi alţii din ceea ce a fost denumită generaţia de aur a teatrului românesc, de care am beneficiat în adolescenţa şi tinereţea mea. Totdeauna era îmbrăcată cu mult gust, dar fără ostentaţie. Chiar şi acasă, chiar şi când am văzut-o bolnavă, ca medic, era îngrijită şi elegantă, dar cu o eleganţă discretă. Am multe amintiri plăcute. Printre altele era şi o bună gospodină. Îmi amintesc că odată de ziua mea mi-a trimis un tort excelent pe care spunea că l-a pregătit cu mâinile ei. A fost o mare actriţă de teatru şi de cinema, cu un simţ al datoriei pe care nu l-am mai văzut decât la G. Vraca. Toţi ne aducem aminte că in ziua morţii mamei ei a jucat în premieră o dramă, cred că se numea Camilia. A fost căsătorită cu un om admirabil. E vorba de E. Prager, cel mai bun inginer constructor din România interbelică, regele betonului armat. Cândva a apărut un articol omagial despre el, intitulat A trăit un secol şi a construit un oraş. Nu era numai un mare profesionist, dar era şi un om agreabil, cultivat, foarte bine crescut şi cu mult umor. Toţi care l-au cunoscut l-au preţuit pentru trăsăturile personalităţii sale, politeţii şi eleganţei sale, dar mai ales pentru onestitate şi capacitatea sa profesională. Se ştia că un proiect realizat de E. Prager este sigur. De altfel, trecerea anilor, bombardamentele şi cutremurele au confirmat cele de mai sus, pe care nu sunt în măsură să le apreciez cu competenţă. Acest lucru l-a făcut N. Noica într-un volum omagial pentru acest mare constructor. Totdeauna îmi făcea plăcere să-l întâlnesc şi să discut cu el. L-am întâlnit printre altele la câteva dejunuri date de Bebe şi Irina Berindei în apartamentul în care se mutaseră în cartierul Colentina. Spre Piaţa Palatului, Calea Victoriei, după Biserica Albă, se continua cu un  şir de case comerciale care se întindea până la Athénée Palace. Prima casă, chiar la colţ, era o prăvălie de băuturi şi produse numite atunci coloniale (cafea, ceai, alcoluri exotice etc.).

În locul acestui şir de case, după 1930, a fost construit blocul de la nr. 100 care la vremea aceea a stârnit un deosebit interes, în special prin ceasul care se afla pe el şi care se vedea din Piaţa Palatului. Nu era un ceas obişnuit cu ace, ci un ceas digital în care orele şi minutele erau afişate numeric prin panouri care se schimbau, ceea ce era o noutate. Mi-aduc aminte cu câtă fascinaţie mă uitam la această „minune tehnologică” şi urmăream cum se succedau cifrele. Itinerarele noatre pietone pe Calea Victoriei se terminau de obicei la hotelul Athénée Palace – unde cum am mai spus – locuia permanent mătuşa noastră Ecaterina Stătescu, care-şi adusese acolo şi mobilele de acasă. Se retrăsese acolo după ce a trebuit să-şi lichideze casa ca urmare a pierderilor suferite de falimentul băncii Marmorosch Blank. Mai mergeam să mă tund la frizeria de la parterul hotelului. În copilăria şi adolescenţa mea hotelul Athénée Palace avea un farmec deosebit. Ridicat la începutul secolului XX de către arhitectul Théophile Bradeau, pe locul vechii case a lui Neculai Neculescu, clădirea avea aspectul marilor hoteluri ale epocii, ca cele de la Baden-Baden,Vichy, Biaritz, Nisa şi alte oraşe europene. Era considerat un frate al hotelului Pera Palace din Istanbul, ridicat de arhitectul A. Vallaury şi cumpărat de „Compania Internaţională de Vagoane cu Paturi”, proprietara Orient Express-ului. Acest hotel turcesc însă păstrează şi astăzi aspectul din perioada interbelică. Athénée Palace era un model al stilului art nouveau şi unul din cele mai renumite locuri de întâlnire ale elitelor interbelice. Regret mult dispariţia aspectului de atunci cu toate balconaşele, grilajele şi coloanele de pe faţade, dar mai ales acele decoruri policrome de pe frontispiciu şi din nişele ferestrelor de la etajul trei. Avea o somptuozitate astăzi înlocuită printr-o severitate cenuşie geometrizată. Mi-aduc aminte holul de la intrare care era mult mai cald. În dreapta erau portarii cu uniformele lor maro închis cu nasturi, epoleţi şi decoruri aurii şi în stânga aşteptau comisionarii şi ei cu uniforme, însă albastre şi cu şepci. Tot în dreapta se aflau cele două ascensoare de lemn de acaju, cu cuşti de fier forjat bogat ornamentate. Erau conduse de câte un lift boy în uniformă, care manipula o manetă de alamă strălucitoare.

Holul de onoare a rămas aproape neschimbat. Mobilele erau mai bogate şi pe jos erau aşternute covoare somptuoase aproape ca în holul hotelului Pera Palace de azi. Pe peretele din fund era un medalion cu o pictură art nouveau care acum este în „sala Ambasadorilor”, după ce acest perete a fost suprimat prin extinderea hotelului după 1944. Sala Ambasadorilor de azi era restaurantul care era gerat de Casa Capşa, a cărui reprezentat era un italian, Gentilini, foarte capabil şi amabil. Sala avea pe jos un covor roşu care acoperea întreaga pardoseală. Serviciul era asigurat de picoli cu şorţuri lungi, albe până jos şi de chelneri totdeauna în frac.

Camerele erau elegante în stilul fin de siècle, cu tapete multicolore înflorate, unele cu trandafiri, altele cu floarea soarelui, altele cu iriși, crini sau lalele ş.a.m.d. Paturile erau de alamă cu forma specifică epocii, astăzi complet desuete şi abandonate, dar pe care le-am regăsit cu nostalgie în vremurile noastre la Pera Palace. În copilăria mea erau telefoane cu manivelă prin care chemai telefonista hotelului. Serviciul pe etaj era asigurat de o cameristă în negru cu şorţ şi bonetă albe dantelate şi de un  valet cu vestă atunci tradiţională neagră cu dungi galbene verticale. Exista încă obiceiul ca încălţămintea să fie făcută de valet. De aceea seara clienţii îşi aşezau la uşă pe coridor pantofii sau ghetele. Personalul obligatoriu trebuia să stăpânească limba franceză. Numai puţini foloseau în plus limba germană şi/sau engleză. Atmosfera era total diferită de aceea a hotelurilor moderne cu echipamentele lor electronice din ce în ce mai sofisticate. În special publicul era foarte diferit. Erau persoane elegante, bine crescute, aparţinând unei matrici culturale astăzi aproape dispărută. Lipsea atunci acea mitocănie atât de caracteristică pentru zilele noastre. Pe vremea aceea, la parterul hotelului pe strada Episcopiei se afla cea mai vestită frizerie, aceea a lui „Ionică”. Proprietarul ei, Ionică Oprişan, era un personagiu. Era frizerul regelui Carol II şi al marilor personalităţi ale vremii. Era mic de stat, cu tendinţă la obezitate, cu o faţă jovială şi o mustaţă stufoasă roşcată. Avea o gentileţe în comportament care a contribuit la succesul său profesional. Avea însă un mare cusur care l-a împiedecat să facă avere.

Era un pasionat jucător la cursele de cai. Purta totdeauna o bluză impecabilă crem, care contrasta cu bluzele albe ale celorlalţi frizeri. În timp ce mă tundea, îmi povestea o mulţime de istorioare amuzante. Frizeria era mare cu peste 12 scaune, luxoasă, cu pereţii acoperiţi de oglinzi, strălucitor iluminată, şi cu un mobilier modern. Printre frizeri erau manichiuristele dirijate de sora lui Ionică, iar la casierie trona doamna Oprişan, care totodată supraveghea cu competenţă tot ce se petrecea în local. Se spunea că regele Carol II i-a avansat lui Ionică banii cu care şi-a amenajat frizerie. Ea a continuat să funcţioneze şi după moartea lui Ionică, fiind gerată de văduva şi sora acestuia. La bombardamentul german din 24 august 1944 a fost distrusă împreună cu o parte a hotelului.

*****

Partea (XVI)
Autor: Constantin Bălăceanu-Stolnici

Tata şi cu bunicul meu au avut totdeauna grijă să ne amintească de înaintaşii noştri, în special de cei din neamul Bălăcenilor. Ne spuneau mici poveşti despre ei, ne dădeau numele lor şi ceea ce au făcut. Ne arătau obiecte rămase de la ei şi documente îngălbenite şi arhivate în dosare păstrate într-o ladă specială, hrisoave şi anaforale scrise cu litere chirilice sau greceşti, semnate de domnitori sau baş-boieri şi catalogate cu grijă de marele genealogist Ştefan Greceanu. Se străduiau să ne facă să conştientizăm apartenenţa noastră la una din cele mai vechi familii boiereşti din Ţara Românească, dar nu ca să ne lăudăm cu aceasta, ci doar ca să conştientizăm prezenţa în istoria noastră naţională a înaintaşilor noştri.

Bunicul ne povestea şi despre mama lui şi familia ei şi ne fascina arătându-ne documente cu peceţi impresionante, scrisori patent semnate de regi şi împăraţi, arbori genealogici, steme colorate şi aurite, miniaturi şi alte amintiri pe care le păstra într-o ladă pe care o primise de la Viena când familia baronilor Du Mont de Beaufort s-a stins la începutul secolului XX după nouă secole de prezenţă atestată în istoria vest-europeană, începând cu un Drogo du Mont care a luat parte la prima cruciadă din veacul XI.

După zeci de ani m-am străduit şi am publicat istoria ambelor familii, în care, printre altele, am reunit multe din cele auzite în adolescenţa mea la Stolnici.

Ne mai arătau tablourile de familie care erau pe pereţii salonului şi camerelor din conac, pe care însă comuniştii le-au distrus în 1949. Ne puneau să citim cronici vechi şi cărţi vechi şi recente de istorie unde erau consemnate persoane ale familiilor noastre, faptele lor şi destinele  luminoase sau sumbre pe care le-au avut.

Printre altele era şi monumentala lucrare Etimologicum Magnum Romaniae a lui B.P. Haşdeu, în care erau menţionate, pe baza unor balade populare româneşti şi sârbeşti, originile strămoşilor mei, care la început se numeau „ot Balaci”, după localitatea unde îşi aveau reşedinţa, şi care de abia mai târziu – prin veacul al XVII-lea – şi-au zis Bălăceanu.

Erau din acei cneji din vale, care înainte de „descălecat” erau micii suverani locali [acei „majores terrae” din diploma lui Bela IV (1247)], care au menţinut supravieţuirea poporului nostru la adăpostul pădurilor, prin poieni şi în lungul râurilor, în faţa puhoaielor succesive de barbari veniţi când din negurile de la miazănoapte, când din stepele de la răsărit.

Potrivit baladelor amintite, în veacul al XIII-lea, după marea năvălire mongolă din 1242, trăia un cneaz ot Balaci, pe care sârbii îl numeau Balaciko, iar alţii Cap Negru. Acesta se alătură lui Litovoi Voevod şi fratelui său Bărbat Vodă din neamul Basarabilor de la Câmpul Lung şi conduce o misiune diplomatică trimisă de voievodul român ţarului Milutin II al Sârbilor, misiune menţionată ca un alai de nuntă. Nu ştim ce rezultate politice sau economice a avut misiunea respectivă, dar ştim că acel cneaz din Balaci, care purta o stemă cu trei capete de arapi, a pierit ucis – prin 1282 sau 1283 – într-o competiţie (un turnir) amicală, sau într-o ambuscadă duşmănoasă. Unii susţin că era român get beget iar alţii sugerează că poate era o căpetenie cumană. Atunci am aflat că de la acesta se trag Bălăcenii.

Într-o zi frumoasă de primăvară – cred că în 1932 – bunicul, tata, sora mea şi cu mine am plecat spre miazăzi cu maşina într-un fel de pelerinaj spre vatra de obârşie a neamului nostru la Balaci de Teleorman, situat la circa 20 de km la sud de Stolnici. Şoseaua era proastă, prost pietruită, plină de gropi, dar peisajul era plăcut, mai ales că vegetaţia era ca în luna mai. Îmi aduc aminte, printre altele, de salcâmii înfloriţi care răspândeau parfumul lor. Am trecut prin satele pe care le cunoşteam: Hârseşti Ciobani, Martalogi Urlueni, Malu Bârla, Mozăceni şi Tufeni, după care am ajuns la Tecuci şi de acolo, mergând spre răsărit, am ajuns la Balaci.

Pe drum, bunicul meu ne-a povestit că Balaci fusese până în secolul XIX un patrimoniu funciar al Bălăcenilor deţinut în comun, în devălmăşie (în indiviziune, cum se spune azi) de Bălăceni din toate ramurile încă din veacul XIII, de pe vremea cneazului Balaciko sau Cap Negru, care pare să fi fost primul proprietar cunoscut al domeniului de la Balaci. Tot el ne spunea că în veacul al XIV-lea acolo trăia un Constantin ot Balaci (probabil un nepot de fiu al cneazului Cap Negru) cu doi fraţi ai săi (a căror nume nu sunt cunoscute), toţi căpetenii în oastea lui Mircea cel Bătrân, care au murit în bătălia de la Rovine (17 mai 1395). De când eram mic, mi s-a spus că cele trei săgeţi din stema Bălăcenilor amintesc de această tragică soartă. Atunci am aflat că în cronica raguzană a lui Luccari se menţionează aceşti Bălăceni ca fiind prieteni cu eroul sârb Marco Krailevici, care şi el a murit la Rovine şi care, în mod surprinzător, ar fi fost îngropat (ceea ce foarte puţină lume ştie) în necropola Bălăcenilor de la Balaci, probabil împreună cu fraţii ot Balaci. Bunicul meu, deşi discutase mult cu Obedeanu şi cu Ştefan Greceanu, nu prea era convins că marele erou naţional al sârbilor este înhumat la Balaci.

Când am trecut prin Tecuci, am aflat de la bunicul meu că domeniul Bălăcenesc era centrat de comuna Balaci, dar se întindea la apus dincolo de Tecuci, la răsărit peste Siliştea până la Tătăreştii de Sus, la nord până la Miroşi, iar la sud până la Zâmbreşti. Bunicul meu avusese documente (pe care le donase Academiei Române) care menţionau că acest domeniu aparţinea prin secolul XVI fraţilor Spată (logofăt), Moş, Gialapi şi Stan (însurat cu Stejara) şi surorii lor Ghiuraproca. Toţi erau urmaşii lui Constantin, cel mort la Rovine. Nu este limpede, din lipsa de documente, dacă Bălăcenii secolelor următoare sunt scoborâtorii lui Spată sau ai lui Moş. Oricum toţi îşi au locul de origine la Balaci.

După circa o oră de mers am ajuns de la Stolnici în Balaci, chiar în centrul satului unde drumul ce vine de la Tecuci se întretaie cu şoseaua care duce de la Roşiorii de Vede la Miroşi şi Costeşti.

Balaci era un sat ca toate satele munteneşti şi nu diferea prea mult de Stolnici. Pe lângă locuinţele rurale erau câteva conace interesante de la sfârşitul secolului XIX sau începutul secolului XX, ca cele ale familiilor Făgărăşanu, Militaru, Stana, Iliescu sau Popescu. Nu am găsit nimic din vechile curţi ale Bălăcenilor (conac, acareturi etc.). De asemenea, nu am găsit nici măcar urme ale vechiului cimitir sau ale necropolei menţionate de Lucarri în cronica sa. Timpul le-a şters pe toate.

În schimb, pe o mică terasă ce domină şoseaua principală am găsit biserica Bălăcenilor cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Parohul ne-a primit cu mare bucurie şi ne-a deschis biserica.

Una din grijile boierilor ţării şi ale domnitorilor a fost ctitorirea de biserici şi mânăstiri, cele boiereşti purtând pe turle cruci cu două braţe, în timp ce cele voievodale cruci cu trei braţe. Această grijă exprima ataşamentul lor la biserica ortodoxă, considerată drept instituţia principală de cultură în lumea aceea pe care Basarabii în Ţara Românească şi Muşatinii în Moldova, împreună cu urmaşii lor şi cu boierii lor au statornicit-o în contextul unei mentalităţi neobizantine (Bizanţ după Bizanţ, cum l-am auzit odată pe Iorga în una din conferinţele sale pe care le ascultam regulat la radio, aşa cum am mai spus). Acelaşi lucru l-au făcut şi Bălăcenii care, în cursul celor peste şapte veacuri de existenţă a lor, au ctitorit 16 biserici, printre care cea mai maiestuoasă este aceea din Balaci, care nu are deloc aspectul unei biserici de sat.

Este o biserică în stil prebrâncovenesc care mi-a amintit de bisericile canatacuzineşti a Doamnei sau Colţea de la Bucureşti, sau cea veche din mănăstirea de la Sinaia. Construirea ei a fost începută în 1684 de marele aga Constantin Bălăceanu, căsătorit cu domniţa Maria, fiica lui Şerban Vodă Cantacuzino şi soră cu Casandra, soţia lui Dimitrie Cantemir. Nu a putut să fie terminată atunci căci, după cum am mai povestit în alt capitol, marele agă Constantin Bălăceanu a pierit în bătălia de la Zărneşti în 1690 şi Bălăcenii au fost izgoniţi temporar de la Balaci de Constantin Brâncoveanu. Ea a fost terminată de marele ban Constantin Bălăceanu în 1825, care a comandat şi pictura ei interioară.

Biserica, în formă de navă, are un turn octogonal şi un pridvor cu trei arcade. Un brâu bogat împarte exteriorul zidurilor în două registre, fiecare din ele ritmat de un şir de arcade. Interesante sunt ancadramentele de marmură renascentiste ale ferestrelor.

Interiorul are un iconostas baroc bombat, se pare comandat la Viena, ca şi cel de la biserica din Boldeşti-Glina, ctitorită de marele ban Constantin Bălăceanu. Din nefericire, pictura murală efectuată de zugravul Costache Eliade în 1825 era deja atunci alterată. În afară de compoziţiile religioase, interesante erau portretele ctitorilor care nu sunt plasate numai pe peretele de vest al naosului, ci şi pe coloanele din interiorul său.

Am fost foarte impresionat de siluetele sumbre, înnegrite de vremuri şi de fum ale strămoşilor mei, dintre care o parte erau pictate şi în biserica de la Stolnici şi erau reproduse pe un portret votiv de şevalet pe care-l mai am şi acum acasă. Cu calpacele, caftanele şi bărbile lor, Bălăcenii apăreau (şi apar) ca nişte figuri fantomatice coborâte din vremurile de altădată. De când am văzut biserica, dar mai ales după ce m-am recules în interiorul ei, mi-am dat seama că cel care a ctitorit-o a avut dorinţa să impună o imagine a sa, nu numai de mare boier. Se ştie că au circulat multe zvonuri privind dorinţa marelui agă Bălăceanu de a ocupa tronul după asasinarea (de către stolnicul Constantin Cantacuzino) socrului său Şerban Vodă. Totuşi, din tot ceea ce am cetit şi din documentele şi tradiţia familiei rezultă că a vrut doar să conducă din umbră, aşezând pe tron pe Iordache Cantacuzino, fiul voievodului ucis, şi să scoată Ţara Românească de sub suzeranitatea otomană punând-o sub cea habsburgică. A fost prima mare încercare de a integra Ţara Românească în cinul vesteuropean.

*****

Partea (XVII)
Autor: Constantin Bălăceanu-Stolnici

Nu e mai puţin adevărat că după moartea lui Şerban Vodă Balaciul devenise o a două capitală, un al doilea centru de putere valah orientat către Viena, ce se opunea lui Brâncoveanu, rămas fidel Sublimei Porţi.

Ştiam din lecturile mele şi din cele ce mi se povestise  că aici se adunau marii boieri partizani ai politicii proaustriace a lui Bălăceanu şi cei care susţineau legitimitatea lui Iordache Cantacizino. E foarte probabil că aici a venit şi generalul conte Donat Heissler când a ocupat Ţara Românească în 1689 şi că aici a organizat cu Bălăceanu  campania militară împotriva trupelor otomane care, din nefericire, s-a terminat prin înfrângerea de la Zărneşti (1690).

Strălucirea temporară a Balaciului la sfârşitul secolului XVII s-a menţinut în tradiţia orală a poporului. Circula o baladă în care se cânta:

„Că Aga Bălăceanu zicea
Să facă Bucuresciul la Balaci
Că sunt ziduri începute
Frate şi neisprăvite
Biserica din Balaci,
Făcută cu o sută de ani
Înaintea Bucurescilor…”

De la biserică am trecut peste drum unde printre câţiva pomi şi tufe neîngrijite şi printre multe bălării am găsit ruinele palatului (zidurile menţionate în balada de mai sus) pe care marele agă Bălăceanu a început să-l ridice fără să-l termine niciodată. Sunt ziduri groase de cărămidă care delimitează săli vaste. Mai erau la subsol pivniţe mari cu tavane boltite impresionante care sugerau măreţia pe care acest palat era destinat să o aibă.

Ne-am învârtit printre ruine,am păşit prin ceea ce mai rămăsese din sălile de odinioară şi am coborât în pivniţe unde ne-a uimit amploarea bolţilor. Am realizat atunci cât de grandioasă a fost plănuită această construcţie.

Tata ne-a explicat atunci că astfel de construcţii erau o raritate în Ţara Românească unde boierii nu îşi făceau conace mari din cauza cutremurelor puternice şi a frecventelor devastări efectuate de turci şi mai ales de tătari. Ceea ce vedeam acolo era expresia unei viziuni occidentale a lui Bălăceanu care şezuse un timp la Viena (la Beciu cum i se spunea).

Unul din localnicii care ne însoţeau ne povestea că potrivit tradiţiei ar exista un tunel care duce din interiorul palatului undeva pe câmp. Nimeni nu l-a văzut vreodată Face parte din acele mituri populare în contextul cărora tunelul are o semnificaţie simbolică  foarte veche şi universală.

În timp ce zburdam printre ruine, bunicul ne-a amintit atunci de legăturile politice ale marelui agă cu împăratul Leopold I, care l-a răsplătit conferindu-i – cum am mai spus – titlul de conte al Sfântului Imperiu Romano German şi i-a concesionat o stemă care probabil ar fi fost pusă  pe faţada palatului de la Balaci.

Se ştie – cum am mai spus în alt capitol – că încă după înfrângerea, la Lepanto,a  flotei otomane, comandate de Ali Paşa, de către flota Ligii Sfinte comandată de Juan de Austria şi Andreea Doria (1571), dar mai ales după înfrângerea oştirii otomane comandate de Kara Mustafa la asediul Vienei (1683), echilibrul european, în special în sudestul continentului, s-a schimbat mult în favoarea Habsburgilor.

Luând în considerare cele de mai sus Şerban Vodă Cantacuzino şi cu ginerele său Marele Agă Constantin Bălăceanu, împreună cu tatăl acestuia, Badea Bălăceanu, şi alţi câţiva mari boieri, au decis să facă tot ce era posibil ca Ţara Românească să treacă de sub dominaţia otomană sub cea a Habsburgilor. Se ştie că Şerban Cantacuzino nutrea şi visul refacerii imperiului bizantin sub dominaţia sa de aceea a adoptat ca stemă vulturul bicefal al basileilor constantinopolitani. Eforturile lor au fost contracarate de o altă grupare de boieri condusă de Stolnicul Constantin Cantacuzino (fratele Domnitorului) şi de nepotul de soră al acestuia Constantin Brâncovean.

Confruntările nu au avut loc numai în cadrul divanului şi al Ţării Româneşti, ci au avut o dimensiune internaţională în care pe lângă Aula Imperială de la Viena şi Sublima Poartă de la Istanbul au mai intervenit regele Franţei Ludovic XIV şi Hanul Gazy Hanzade Ghirai a Tătarilor. Din păcate lucrurile au evoluat de la o dispută diplomatică la un  conflict armat cu multe peripeţii care s-a terminat prin bătălia de la Zărneşti de la 11/12 august 1690 când susţinătorii dominaţiei turceşti au câştigat. În bătălie Constantin Bălăceanu care avea rolul de general în armatele austriece pentru Ţara Românească (Valahia) şi Moldova a fost ucis, iar generalul Donat Heissler a fost luat prizonier.

Capul lui Bălăceanu a fost pus într-un proţap înfipt pe locurile Bălăcenilor din Bucureşti (unde se află acum Muzeul Naţional de Istorie) Bălăcenii au fost alungaţi temporar de la Balaci iar palatul agăi Bălăceanu a rămas neterminat.

Balaciul nu a uitat pe marele agă şi conte Constantin Bălăceanu şi neamul lui Când după 1990 şi-a întocmit o stemă a comunei a adoptat parţial stema Bălăcenilor aşa cum a fost publicată de Şt. Greceanu.

După ce am terminat cu vizitarea acestor ruine care m-au impresionat foarte mult am plecat să vedem un alt locaş bălăcenesc la Tătărăştii de Sus, situat cam la 20 km nord est de Balaci. Vremea era frumoasă, dar drumul era cumplit. Până la Siliştea-Gumeşti a fost cea fost, dar după aceea am dat de un drum de ţară prost pietruit, plin de gropi, peste care maşina trecea hurducăind şi ridicând nori de praf. Ne-am oprit lângă o pădure unde am mâncat ce ne pusese mama în nişte coşuri. După masă, bunicul ne-a povestit că Tătăreştii de Sus a aparţinut în secolul XVIII lui Hrizea Bălăceanu dintr-o ramură mai puţin însemnată a Bălăcenilor. Era fiul lui Matei vătaful de aprozi frate cu acel Drăghici Bălăceanu care a fost primul din neamul nostru de la Stolnici. Hrizea era un boier de rangul doi, destul de avut şi cultivat, care a trăit în prima jumătatea veacului XVIII. Locuia în Bucureşti cam pe unde este acum strada Brezoianu şi care printre altele se ocupa să scrie scrisori jalbe sau alte documente pentru neştiutorii de carte. De asemenea, avea legături cu Mitropolia. El a construit o reşedinţă impozantă aici la Tătărăşti. A fost însurat prima oara cu Anca Raicu şi a doua oară cu Zoica dintr-un neam necunoscut, a cărei viaţă a fost aceia a unei eroine de telenovelă.

Când a murit, curţile respective au rămas Zoicăi. Ea s-a stabilit aici cu al doilea soţ al ei, Anghelache Amiras, un grec căftănit la noi, rudă cu Alexandru Amiraş care a scris un Letopiseţ al Moldovei. După ce a rămas văduvă a doua oară – în 1798- şi l-a îngropat pe Amiraş chiar în incinta curţilor ei, Zoica noastră a devenit victima farmecelor lui Stefan Bellu căruia, într-un moment de obnubilare pasională, i-a donat curţile de la Tătăreşti cu acte în regulă, cam pe la 1817. După un timp Bellu i-a întors spatele Zoica a încercat ea să-şi recupereze curţile, dar degeaba. Actele de donaţie erau definitive. De amărăciune s-a retras într-o mănăstire sub numele de maica Zosima. Cele două fete pe care le-a avut cu Hrizea au mai încercat prin procese multiple să recapete curţile respective fără de nici un succes. Poate dacă ar fi fost recuperate nu cădeau în paragină.

Ca un epilog al acestei întâmplări, bunicul ne-a povestit cum un alt Şefan Bellu(1824-1902), nepotul de fiu al acestui Stefanache, a avut o legătură tot nelegitimă cu altă Bălăceancă Maria (Mimi) (1817-1881), fiica lui Costache Bălăceanu – frate cu străbunicul meu – şi văduva baronului Piotr Rückman căruia, de data aceasta, nu i-a făcut nici o donaţie, dar cu care a avut un fiu pe care l-a numit Grigore (Gugu) Bălăceanu.

*****

Partea (XVIII)
Autor: Constantin Bălăceanu-Stolnici

Am străbătut ultima porţiune de drum cu greu până am ajuns la o vale pe fundul căreia curgea Teleormanul De Sus se vedea satul cu casele sale împrăştiate din mijlocul cărora se ridica un turn insolit. Era turnul curţilor bălăceneşti ale lui Hrizea şi Zoica pe care localnicii le numesc „La Ziduri”.

Când am ajuns La Ziduri, am rămas uimit, dar am văzut că tata şi bunicul meu, care nu fuseseră niciodată aici, erau tot atât de surprinşi. Ne aşteptam să vedem o casă boierească veche, un conac ceva mai arătos, înconjurat de un zid. În schimb ne-am trezit în faţa unei reşedinţe fortificate înconjurată cu ziduri groase şi înalte de circa 7 metri  cu turnuri circulare la colţuri şi cu o intrare monumentală pe latura de vest dinspre uliţa de acces. Acest portal de aspect gotic era şi este dominat de un turn masiv (de observare şi apărare), flancat în interior de două bastioane. O localnică ne-a povestit că pe vremuri în turn se afla un clopot mare. Turnul avea zidurile foarte groase cu metereze şi cu deschideri pentru a se vedea şi a se putea ataca din interior orice agresor. Se vedeau şi urmele dispozitivelor de baricadare în caz de atac.

După ce am trecut de portal am ajuns într-o curte mare, pătrată. În lungul laturilor de sud şi de nord se vedeau pe ziduri urmele unor construcţii alipite ruinate care fuseseră magazii, grajduri pentru cirezi de vite şi turme de oi, locuinţe de argaţi şi oameni de pază şi acareturi. Am auzit zvonuri neîntemeiate că ar fi fost chilii.

Aveau spre exterior prin ziduri ferestre înguste cu gratii de fer forjat prin care nu se putea trece, dar se putea trage cu arcul, cu flintele sau cu suliţe. În fund, faţă în faţă cu intrarea, curtea era închisă de un zid transversal, străbătut în centru de o poartă, dar având şi un al doilea portal în stânga spre nord. La limita din dreapta a acestui zid se aflau ruinele locuinţei. Se vede că era o clădire de un etaj situată peste nişte pivniţe mari cu tavane boltite şi cu nişte cuhne alăturate. Toată această curte se vede că era o gospodărie boierească fortificată, care nu se baza numai pe exploatarea agricolă a moşiei, ci şi pe creşterea şi exploatarea de vite şi oi.

Când am trecut prin a doua poartă am avut a doua surpriză. Ne-am trezit într-un spaţiu de astă dată sacru, mărginit spre răsărit de acelaşi zid, dar de data aceasta semicircular, întărit cu contraforturi. În mijlocul acestei a doua curţi se aflau ruinele unei mici biserici. Localnicii mai în vârstă îşi aminteau că pe la începutul secolului XX era un preot care mai slujea aici.

Acoperişul, turnul, eventual şi structurile ei superioare dispăruseră în urma ultimelor cutremure. Avea un pridvor, un naos şi un altar cu absidă semicirculară.

Se păstrau partea inferioară a zidurilor cu contraforturile lor şi coloanele cu resturi de arcade elegante bizantine. Pe unii pereţi se mai puteau vedea fragmente dintr-o remarcabilă pictură. Aspectul era trist şi înduieşător. Aşa cum a rămas sugerează că a fost vorba de una din acele mici bijuterii ale arhitecturii noastre bisericeşti de odinioară ridicată de boierii ţării.

Am revăzut aceste curţi după cincizeci de ani. Arătau şi mai jalnic, deşi sunt o relicvă istorică remarcabilă. Este surprinzătoare, întreaga organizare a construcţiei care, deşi era o reşedinţă boierească cu tot ceea ce aceasta implică, a fost gândită ca o mănăstire. Întreaga construcţie este orientată pe axul sacru al ortodoxiei, ax care începe la apus la intrarea de sub clopotniţă, străbate prin mijloc prima curte, apoi  trece prin poarta din zidul ce desparte această curte laică de a doua curte sacră, pătrunde prin portalul bisericii, iese prin absida altarului şi se opreşte la mijlocul zidului semicircular ce mărgineşte tot complexul spre răsărit. Acest ax apare ca un adevărat drum iniţiatic cu mai multe puncte de trecere. Nu este de mirare că în jurul curţilor lui Hrizea şi a Zoicăi s-au construit o serie de legende. Unii mai entuziaşti au considerat aceste curţi drept o „Cetate a Soarelui”. În realitate e vorba de reşedinţa unui boier bogat din epoca fanariotă, întărită ca o cetate din cauza primejdiei continue de a fi prădată de bande de tâlhari sau cete de tătari sau ostaşi pribegi din alte neamuri. Este vorba de o reşedinţă unde nu se afla numai locuinţa, dar şi acareturile, locuinţele slugilor, paznicilor, magaziile pentru recolte, pivniţele şi mai ales adăposturile pentru vite şi oi. Interesantă este prezenţa spaţiului sacru cu biserica.

Din păcate abandonarea edificiului şi cutremurele succesive au deteriorat grav acest monument de patrimoniu. Recent, episcopul Galaction al Alexandriei a avut  o iniţiativă mai mult decât lăudabilă, înfiinţând o mănăstire cu hramul sfânta Ecaterina care să aibă grijă de curţile respective. A gândit şi un proiect de restaurare.

La întoarcere am făcut un mic ocol. De la Balaci am mers spre nord pe şoseaua spre Costeşti, prin Surduleşti, vreo 8-9 km până la Miroşi, un sat mai mare de pe Găvanul Burdea, străbătut de pârâul Burdea. Era un sat înstărit cu unele locuinţe arătoase cu caracter urban.

Bunicul meu a vrut să vadă Miroşii care, la începutul secolului XVIII, fusese o proprietate a lui Drăghici Bălăceanu de la Stolnici. Aceasta a moştenit-o fiul său Barbu, despre a cărui tristă viaţă am pomenit în altă parte. La moartea prematură a acestuia, moşia a trecut în proprietatea soţiei sale Safta (născută Asan) care, după un timp, s-a măritat cu boierul Preda Drugănescu – un personagiu important şi foarte pitoresc. Ea a lăsat-o după ce a murit, în 1757, cel de al doilea fiu al ei, Scarlat Drugănescu, nemairevenind (cum ar fi fost firesc) primului ei fiu, Dinu Bălăceanu, pe care l-a avut cu Barbu. Miroşii au ieşit astfel din patrimoniul familiei noastre.

Lucrurile au evoluat apoi ulterior într-un mod ciudat. O urmaşă a ei, Marghioala Drugănescu (care a moştenit moşia Miroşi), s-a măritat cu Costache Pălăceanu din Miroşi, care după câtva timp şi-a schimbat numele în Costache Bălăceanu, aşa că moşia respectivă a ajuns stăpânită din nou de Bălăceni, dar de nişte Bălăceni apocrifi!! Fiica acestora, Elena Bălăceanu, s-a măritat cu colonelul Petre Macca, o figură locală interesantă care s-a implicat mult în dezvoltarea mănăstirii Pasărea de lângă Bucureşti. Aceasta explică de ce în curtea mănăstirii Pasărea sunt două morminte: unul care adăposteşte corpurile soţilor Macca (Elena Macca – născută Bălăceanu – şi colonel Petre Macca), iar altul în care se odihneşte Maria (Marghioala) Bălăceanu – mama Elenei Macca – şi alte rude ale sale.

În Miroşi, în centru, am găsit o biserică mare, ridicată de Elena Macca în 1909 pe pisania căreia am citit că „…Această sfântă Dumnezeiască Biserică s-a ridicat din temelie prin mila lui Dumnezeu şi dorinţa repauzaţilor col. Petre Macca şi Marghioala Balăceanu în anul mântuirii de la Hristos 1908…”. Peste drum de biserica era o casă elegantă, despre care ni s-a spus că este conacul familiei Macca.

Am pornit apoi pe un drum spre apus până ce am ajuns în comuna Mozăceni, unde am ajuns în şoseaua prin care am ajuns spre seara la Stolnici Zile, chiar săptămâni după aceea am tot comentat cele văzute şi trăite în acea zi.

Succesul acestei mici dar instructive excursii a determinat pe tata să ne ducă la Curtea de Argeş. De astă dată bunicul a refuzat categoric să meargă, susţinând că nu îi face nici o plăcere să vadă cum vechea biserică voievodală a lui Neagoe Basarab a fost pocită de restaurarea făcută în 1881 de Albert Lecomte du Nouy, aşa că am mers tata, mama, sora mea şi cu mine. Înainte de a pleca, bunicul ne-a arătat o veche gravură care înfăţişa biserica aşa cum era înainte de lucrările din 1880-1881 pentru ca să putem aprecia cât „de greşită” a fost refacerea vechiului edificiu. A avut grijă să ne spună că mutilarea interioară, mai ales înlocuirea vechii picturi a lui Dobromir cu acea a pictorilor F. Nicolle, Ch. Renouard şi N. Constantinescu, sunt şi mai scandaloase.

Reclame